Cîntecul popular în opera lui Ion Dumitrescu

in Alte știri

De cîte ori aud rostindu-se numele lui Ion Dumitrescu, gîndurile îmi aleargă la anii tinereţii şi la gereraţia mea – aceea a lui Nichita Stănescu şi a lui Nicolae Labiş –, conturată într-o perioadă în care muzica românească, atît sub aspect pedagogic, cît şi sub aspectul procesului de creaţie, a intrat nu doar în cîmpul spiritual al Europei, ci şi în marele univers al artei mondiale. Pe atunci aveam festivaluri închinate lui George Enescu, în care ne fascinau muzicieni de înaltă clasă – Karajan, Barbirolli, Richter, Lemeni. Şi, tot în acea perioadă, mari maeştri, precum George Georgescu, Constantin Silvestri, Valentin Gheorghiu şi cîţi alţii…, nu se sfiau să tălmăcească, într-o manieră emoţionantă, muzica scrisă de compozitorii români, astfel încît se putea vorbi de o admirabilă „unitate în varietate“, iar lumea Euterpei, pe fondul sufletesc „daco-roman“, s-a transformat într-un mijloc de educaţie naţională şi de apropiere a popoarelor, prin constelaţia melodiei, cu eminesciene virtuţi consolatoare… La anii mei, care mă proiectează în ramura „vîrstei a treia“, pot fi, cred eu, obiectiv. Adică, vorba lui Tacit, să judec „sine ira et studio“. Şi să spun că o fi avut Ion Dumitrescu unele scăderi, ca om, el fiind, după părerea mea, prea autoritar şi, uneori, exclusivist – dar nimeni nu-i poate contesta locul în Istoria muzicii româneşti, fie că ne referim la calitatea lui de creator, profesor şi scriitor, fie la felul în care a condus, ca preşedinte absolut, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, vreme de aproape 3 decenii. Pe atunci, compozitorii beneficiau de drepturi de autor semnificative, de accesul la tipar – în condiţii excelente –, de vacanţe liniştite, de posibilitatea achiziţionării unei locuinţe şi a dotărilor necesare, dar, ceea ce este cu mult mai important, ei se bucurau de stima şi respectul societăţii. Nu puţini au fost compozitorii români de ,,muzică grea” care puteau trăi din nobila meserie de creator – fapt destul de rar întîlnit chiar şi în Vestul european… Să ne gîndim, cu precădere, la acei membri ai breslei noastre, destul de numeroşi, care îşi puteau asigura o existenţă demnă, ca „liber-profesionişti“ – şi cu aceasta am spus totul!

Ion Dumitrescu a creat o operă ce poate fi socotită ca aparţinînd unui neoclasic, cu discrete străfulgerări romantice. El a fost şi rămîne un melodist, care s-a inspirat din cîntecul popular autohton, mai cu seamă, din folclorul oltenesc; să nu uităm că Ion Dumitrescu s-a născut şi a copilărit în paradisiaca zonă a Horezului lui Constantin Brâncoveanu. Artistul a preferat viziunea componistică armonică şi modală, cu înlănţuiri legate trainic de „diatonism“, în timp ce ritmica este una foarte variată, relevînd, uneori, convingătoarea utilizare a măsurilor de 5 şi 7 timpi. Orchestraţia este colorată şi deosebit de viguroasă, iar forma, dăltuită cu măiestria unui „bijutier sonor“… Rareori a apelat la citatul folcloric, artistul preferînd a scrie muzica în spiritul melosului ţărănesc.

În orice caz, opusuri precum Simfonia, Simfonietta, Preludiul simfonic, Cvartetul de coarde, transformat în Concert de coarde, Suita a 3-a au intrat în Istoria artei noastre sonore moderne. De cîte ori ascult partea lentă a Concertului pentru orchestră, nu pot să nu preiau, creator, cîte o mostră din opera marelui scriitor Dan Botta şi să spun: „Trecurăm pe cărări uşor unduite, lin suitoare, pînă ce ajunserăm la Arnota. Liniştea cădea majestuos pe umerii colinelor olteneşti. O linişte de purpură şi de aur. Un plod se ridică pe plai, ca o victorie a principiului plastic în lumea melodică şi orizontală a colinelor“.

Ion Dumitrescu a intuit, cu har componistic, natura solară, apollonică, a peisajului din regiunea lui natală… Aş fi nedrept dacă nu aş evidenţia şi muzicalitatea delicată a celor „Zece cîntece aromâneşti pentru voce şi pian“, creaţii de o tulburătoare autenticitate, concepute pe versuri populare, din Colecţia Caranica. De asemenea, se cuvine a aminti faptul că el este autorul mai multor eseuri şi al unei valoroase prefeţe la cartea lui George Marcu, închinată folclorului aromân – aceasta din urmă, o veritabilă „meraviglia dell’arte“…

Ion Dumitrescu a pledat, toată viaţa lui, în favoarea unei şcoli de compoziţie românească, bazată pe folclorul ţărănesc. A avut mari rezerve la muzica de avangardă. De aceea, nici nu a încurajat-o. Într-un fel, el relevă o estetică a consecvenţei, în care pot fi remarcate puncte comune cu estetica lui Spengler, din „Crepusculul Occidentului“.

Din nefericire, la împlinirea a 80 de ani de viaţă, maestrul Ion Dumitrescu nu a fost sărbătorit aşa cum ar fi meritat (la fel s-a întîmplat şi în cazul unui alt confrate al său, Constantin Silvestri). Foştii colaboratori, aproape toţi, l-au uitat. Foştii adversari au arătat, parcă, mai multă căldură faţă de această însingurare a sa… Meditînd la viaţa lui, mi-am adus aminte de cuvintele unui înţelept: „Cea mai periculoasă falsitate e aceea care strînge mîna, brutal, cu mîini înmănuşate în sinceritate aspră“… La care aş adăuga cuvintele lui Nicolae Iorga, genialul om de cultură, neîndreptăţit, şi el, de unii conaţionali ai noştri, atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte: „Vine o vreme, cînd lacrimile cad înăuntru şi ard”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI