CIOBURI DE GÎNDURI

in Lecturi la lumina ceaiului

Vin colindătorii, cum veneau odată!… Vin, oare, sau nu? Cred că nu vin ca altădată, ci vin ca acum: cu teama de a nu fi primiţi, cu teama de austeritatea iubirii noastre de astăzi, cu încrengătura polifonică a manelelor, a ritmurilor arabe şi de altă culoare muzicală, definită sau nu, în peisajul spiritual al omenirii. Şi totuşi… colindătorii mai vin. Ce-i drept… vin şi ei cum pot. Irozii zilelor noastre îi pîndesc pe la colţuri de lume şi-i ameninţă cu fulgerele din armele morţii pe care o slujesc. Doamne, şi ce dor îmi era de o colindă ca în pruncie! De una care era moştenire a bunicilor mei, şi nu de una tocmită în sovhozurile alor neamuri. Pe vremea copilăriei mele, se cîntau colinde interzise. Dar cum se cîntau! Se punea atîta pasiune în interpretarea lor, că ni le cînta şi vrăjmaşul din sîngele nostru. Iar bătrînii şopteau: Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac, dar unii cîntă atît de frumos! Pe atunci, era un amestec ciudat, de conştienţă şi inconştienţă, de datorie şi prostie, de patriotism şi de tradare ingenuă… de milă şi de iertare, pentru păcatele fraţilor noştri! Acum, ne-am interzis singuri colinda. Ori sîntem atei, ori sîntem… ori nu sîntem nimic. La ce să vină, dar, colinda? Ar fi o pierdere de vreme şi dacă vine, şi dacă nu vine. Iar dacă, la cîte o fereastră mai rămîne o candelă de veghe din iubirea şi arderile noastre sacre, atunci… acolo coboară şi Dumnezeu, să se minuneze că mai sînt încă pe pămînt oameni după chipul şi asemănarea Lui. Vin colindătorii! Vin ca altădată? Şi dacă da, deschideţi porţile inimii şi sufletelor voastre, că numai aşa vă veţi mîntui! Odată cu colinda, soseşte la noi cel care a fost promis lui Adam, la izgonirea sa din Rai, mîntuitorul lumii! Aşadar, pregătiţi casa voastră de oaspeţi! Dumnezeu să rămînă cu noi în zilele şi nopţile care vor urma. Alături de El, colinda noastră va fi nemuritoare.

Un gînd frumos, la final de an, pentru tinerii căzuţi pe frontul speranţelor de la Clubul COLECTIV. În memoria lor, vă ofer aceste poezii, considerînd că toţi erau… nişte copii, care încă îl purtau pe Moş Crăciun în suflet şi în gîndurile lor. Fie ca aceste poezii să reprezinte ultima lor participare la Sărbătoarea magică a Crăciunului şi ultima serbare pe care Domnul le-a dăruit-o pe pămînt.

VINE MOŞ CRĂCIUN

Mari nămeţi ridică iarna,

Dar ce bine-mi pare,

Bradul nins e de luceferi

Şi de sărbătoare.

Artificii ard ca-n vise

Basmul vieţii noastre,

Cînd prin amintiri colindă

Sănii mari, albastre.

Din păduri de-argint soseşte

Iepuraşul bun,

Care vesel ne vesteşte:

– Vine Moş Crăciun!

Zarvă mare se ridică

Peste lumea toată;

Moşul, iată, se opreşte,

Face ochii roată.

Şi încet din sac el scoate

Lumea-i minunată:

Ursuleţi, păpuşi, bomboane,

Multă ciocolată.

Iată, Moşul mă priveşte,

Ştie cum mă cheamă

Şi mă-nclin spre bucurie

Şi o dulce teamă.

Bradul nins e de luceferi

Ce sclipesc în taină,

Cînd afară-i viscolită

Cea mai albă haină!

Mă-ntorc acum cu bucurie

La piept cu darul meu,

În casa cu Crăciunu-n lacrimi

Şi-n gînd cu Dumnezeu.

DORINŢĂ

Moş Crăciun, cînd vii la mine,

Obosit de greu-ţi sac,

Te-aş ruga să duci şi partea-mi

Unui copilaş sărac.

Eu, în casă am lumină

Şi căldura unui brad,

Lui, din gene, mici steluţe

Pe obrajii reci îi cad.

Şi cînd tremură colinda

Pe la casele bogate,

Nici sărutul maicii sale

Să-l aline nu mai poate.

Numai tu mai poţi, bătrîne,

Să-i dai cerul înstelat

Într-un zîmbet fără moarte

Şi un dar nevinovat.

ILARION BOCA

COMENTARII DE LA CITITORI