CIOBURI DE GÎNDURI

in Polemici, controverse

 Pîinea cea de toate zilele şi filozofia uimirii

 

Zilnic ne trezim cu dorinţa de a ne rezolva micile probleme ale existenţei. Ceea ce primează a rămas în vigoare de milenii. Întîi de toate, existenţa materială, apoi, meditaţia, cu mai mult sau mai puţin conţinut filozofic. Dar nu trebuie minimalizat nimic, deoarece, în ontologia iubirii, la picioarele noastre se aşază cuminte un Univers. În cadrul acestui Univers, s-a născut filozofia uimirii! Întîi, ne-am uimit că sîntem, vorba poetului Nichita Stănescu, apoi ne-am uimit pentru existenţa persoanei din faţa noastră şi… brusc ne-am oprit, de parcă cineva nevăzut s-a aşezat în faţa gîndirii noastre. De ce ne-am oprit? De ce n-am mai fost capabili să ne continuăm zborul şi aventura noastră cognitivă? Am redus totul la dimensiunile aparenţei, strigînd: Eu sînt! Eu sînt! Aşadar… n-am mamă, n-am tată! Omul este lup pentru om! Oh, dar deja era prea mult pentru un gînditor în faşă!… Eu sînt! Dar ce sînt? Şi de ce sînt? Şi cum sînt? Şi cît sînt? Şi… şi… NIMIC! Eu sînt! Iată forma primordială a reflectării sinelui nostru, la care au rămas miliarde de oameni! Tot ce ne-a parvenit prin viu grai sau prin glasul revelaţiei… rămîne o poveste suspectă. Ei… măi să fie! Iată cum copilul din scutece şcoleşte părinţii! Iată rătăcirea rătăcirilor, din care ne vom împărtăşi generaţii de-a rîndul, fără minimul discernămînt! Aşadar, „Eu sînt!“ se vrea temelia existenţei! Dar începutul începuturilor ne spune o cu totul altă poveste. Zice Domnul: „Şi iată că am făcut noi om după chipul şi asemănarea noastră“! Aşadar, conjugarea verbului „a fi“, este mai veche decît revelaţia „Eu sînt!“. Întîi, în Istoria noastră a fost „NOI SÎNTEM!“. Dincolo de acest adevăr, a fost şi „Eu sînt!“. Dar nu era vorba despre un confrate de-al nostru, ci despre cel care a creat totul şi care ne-a dăruit lumea aceasta, de care noi ne batem joc, asemenea unor copii răzgîiaţi. În final, este bine să ştim că filozofia uimirii nu este tot una cu filozofia iubirii, cum nici aceasta nu este tot una cu aceea a plămădirii luminii. Ce bine le este copiilor cînd se întorc la casa părinţilor, şi cînd primesc lumina iubirii părinteşti, fără să o pîndească pe la ferestre şi fără să o negocieze cu furii pe la răscruci de drumuri! Ce uimire că sînt! Ce uimire că eşti! Dar ce uimire că sîntem, o singură undă de lumină venind din acelaşi izvor! Sub aripile gîndurilor noastre se deschide un Univers, iar la capătul său ne aşteaptă un nou început! Să nu ne temem să trăim! Dar să trăim ca fii ai luminii!

ILARION BOCA

COMENTARII DE LA CITITORI