CIOBURI DE GÎNDURI

in Poeme

 

CONFESIUNE

(Militarilor români, camarazii mei pentru eternitate)

 

Se întorceau spre seară cu cîntec în cazarmă,

Cu flori albastre prinse la armă şi veston,

Iar paşii în cadenţă, ce salve minunate!

Loveau cu-avînt asfaltul, sunînd la unison.

 

 

Eram copil pe-atunci, un pezevenghi ce-n joacă

Visa să aibă armă şi haine de soldat,

Să stea în post de pază, sub bolta înstelată,

De-atîta importanţă cu sine împăcat.

 

 

Treceau cîntînd soldaţii, se deschideau ferestre,

Şi florile în valuri pe caldarîm cădeau,

Îi gelozeam în taină, dar îi iubeam statornic,

Iar ochii mei de vise curate înfloreau.

 

 

Se depărta plutonul, în cîntec şi în noapte

Gornistul la cazarmă suna într-un tîrziu,

Mă întorceam acasă dorindu-mi cu putere

Să treacă iute timpul, soldat să pot să fiu.

 

 

Apoi, cu focu-n suflet şi lacrima-ntre gene

Alunecam în vise, bărbat adevărat,

Şi-o fată minunată mă aştepta în poartă,

Dar eu eram la luptă, ca orice brav soldat!…

 

 

Acum departe-s toate, un rug în amintire,

O stea aprinsă-n ochiul aceluiaşi copil

Ce poartă barbă albă şi-i nins de poezie

Ca un cireş, de floare, în luna lui april.

 

 

M-aplec pe alba filă şi gîndul mă ascultă,

Dar tremură lumina cum numai rar se-ntîmplă,

Iar cineva, din umbră, sfioasă mă sărută

Şi-mi las în jos privirea c-un Univers sub tîmplă.

 

 

Abia mai pot o şoaptă să-ncheg, ca într-o joacă,

Dar, Doamne, niciodată eu n-am ştiut să mint…

O, camarazi de arme acum vă dă onorul

Copilul din bătrînul cu părul de argint!

 

 

Mă-nclin în faţa voastră cu dragoste curată,

Şi-aştern aceste rînduri ca dreaptă mărturie

Că v-am rămas de-a pururi acelaşi camarad,

Iubiţii mei prieteni de sacră datorie.

 

Ilarion Boca

COMENTARII DE LA CITITORI