Ciocoii noi, cu regimente de bodyguarzi

in Alte știri

 

 

 

…Lucrarea de control a lui Mihai V. Dimancea avea să încheie en fanfare seria micilor-mari bucurii ale profesorului Turbatu.

Extraordinar a alternat băiatul acesta tuşele groase, duse la un pas de vulgaritate, cu nuanţele şi insinuările rafinate!

Relaţia amanţilor fatali progresa invaziv, neiertător, ca o metastază. De la cei ,,doi mici ş’o bere” serviţi la bufetul Feteşti-gară, care-i priveau doar pe ei – la mormanele de bani, de sfidări şi de minciuni sfruntate, care-i afectau al dracului pe cei din jur. Cocoţaţi, şi la propriu, şi la figurat, pe cai albi, pierduseră orice măsură, acumulînd în neştire conturi în bănci, apartamente, terenuri, limuzine, tablouri, bijuterii, haine de firmă, ceasuri scumpe, tot ce le ieşea în cale! Apoi, puterea banului spunîndu-şi cuvîntul, ajunseseră să conducă după cum vrea muşchii lor comunitatea în care se învîrtea convenţionala acţiune.

Vaci scăpate în lucernă, domnule!

Pînă într-o zi… Cînd, fatalmente, îi prinsese din urmă avertismentul lui Lenin, pe care sigur nu-l citiseră; sponsorizînd din greu şi, ca atare, controlînd, literă cu literă, presa locală şi postacii, cei doi n-aveau timp de alte lecturi. Întru paguba lor, fiindcă, spre deosebire de alţi chelioşi, cheliosul de Lenin scosese pe gaura gurii şi o chestie foarte inteligentă: Orice lucru piere de pe urma propriei lui dezvoltări!

Se prăbuşise Imperiul Roman, apoi cel Otoman, căzuse de pe cal şi murise Gingis Han, căzuse el, Ceauşescu, darămite aceste trei lulele-trei surcele? Trei, fiindcă în afara amanţilor fatali, mai făcea figuraţie pe acolo şi încornoratul soţ ,,sub acoperire”. Întrucît aşa dorise sufleţelul ei, îl puseseră şeful ,,Poliţei Comunitare”. La scurt timp, tipul ceruse schimbarea denumirii în ,,Poliţie Locală”, iar amanţii fuseseră de acord; soţiorul se plînsese că-l lua lumea la mişto – doar el şi cîinii vagabonzi erau ,,comunitari” în tîrguşorul acela… Altminteri, n-o ducea rău. De la înălţimea nu atît a funcţiei, ci, mai degrabă, a statutului de ,,soţ al soţiei sale”, avea 30 la sută din orice afacere îndrăznea să mişte prin zonă. Procent din care-şi trăgea şi el, nu-i vorbă, dar grosul îl trimitea, obligatoriu, ,,în sus”. Altfel, dracul îl lua!

Amanţii l-au folosit cît timp dădea randament, dar cînd a devenit neinteresant l-au aruncat, fără să clipească, peste bordul yachtului. Căci îşi cumpăraseră şi aşa ceva; din Panama, sau din Madagascar, nu mai ţineau bine minte…

Boala acumulării atingînd, inevitabil, ,,punctul lui Lenin”, cei doi nu mai acumulau bunuri, acumulau doar frică. Şi aveau motive. După ce mîrîise cît mîrîise pe la colţuri, comunitatea ieşise în stradă, scandînd, vorba răposatului Dan Iosif, ,,acrişoare”: Ultima soluţie? Înc-o revoluţie! Drept care, pe lîngă frică, mai acumulau conserve, apă minerală, făină, zahăr, ulei. El le căra grăbit pe un cărucior de tip ,,Carrefour”, ea grijulea să nu se răstoarne mormanul, pe care-l stivuiau apoi în buncărele amenajate la subsolul vilelor cu 10-15-20 de camere. Toate – obligatoriu! – pe malul lacului, pentru ca, la nevoie, să poată fugi cu yachtul de la o vilă la alta…

La ce bun? Nu scăpase din buncăr ,,Asul de treflă”, darămite perechea asta de ,,şeptari”!

Cînd Justiţia pămînteană uită că există, nu se poate să nu intre în acţiune Justiţia divină. Care Justiţie îi condamnase deja la pedeapsa supremă – FRICA! De la puşcărie, dacă le va fi dat să ajungă, vor ieşi în 2-3-8 ani. Dar tot restul zilelor se vor uita îngroziţi şi după umbrele lor!

De altfel, Terente simţise deja pe pielea lui; la nunta fiică-sii, dacă n-ar fi fost înconjurat de zeci şi zeci de bodyguarzi, precis „şi-o fura“, într-atît de înverşunată era lumea pe margine. Românul e iertător de felul lui, iar mai ales cînd vine vorba de momente importante în viaţa omului – nunţi, botezuri, înmormîntări – şterge cu buretele. Nu şi acum, ceea ce spunea multe, dacă nu cumva totul.

Ajuns la finalul povestirii imaginate de Mihai, n-aveai cum să nu-i deteşti pe cei doi. Mai ales că deznodămîntul se lega de minune cu găselniţa din titlu: Terente şi Titina.

Băiatul ăsta ar putea ajunge un scriitor de primă mînă, are tot ce-i trebuie!

Dar îşi moderă imediat entuziasmul: Şi din ce va trăi?… Ehee, s-au dus vremurile în care condeierii de valoare (şi nu numai ei, domnule; n-o duceau prea rău nici ăia de ,,divizia B”) aveau vile la Pelişor, la Cumpătul, la Neptun, luau bănuţi frumoşi de la Fondul Literar…

Isteţimea elevilor lui developase fotografia ,,3D”, fără retuşuri, a unei perioade aparte, creionînd, totodată, portretul-robot al individului care speculase în draci momentul. Îşi aminti declaraţia unui magnat de tip nou al industriei alimentare, un arab, devenit proprietarul unui mare combinat avicol: ,,Brebarăm absolut tot, şi carnea, şi oasele, şi bieliţele. Bînă şi ciocurile şi benele! Nimic nu rămîne nevalorificat”. La fel jumuliseră şi tipii ăştia tot ce se putuse scoate din găina cea grasă a ţării. Nu le scăpase absolut nimic!

Dar… Copiii făcuseră fotografia, sau caricatura acestei categorii ,,care este”?

Nu, nici n-o fotografiaseră, nici n-o caricaturizaseră, pur şi simplu, o prinseseră într-un insectar, cu un bold înfipt în spate.

Mulţi dintre elevi depăşiseră cadrul unei compoziţii curăţele, ce-i drept izbutită, dar atît. Îndrăzniseră să iasă în larg, lansîndu-se în adevărate schiţe. Ale căror personaje… Da, da, îţi săreau imediat în ochi, erau chiar ei, în carne şi oase! Numai că erau, şi – în acelaşi timp – nu erau… Bravo!, foarte tinerii autori îi puseseră abil sub acoperire. După o eventuală publicare, nu i-ar fi pîndit nici un proces, de genul celui intentat de Dinu Patriciu – Dumnezeu să-l ierte! -, care susţinea că se identificase în Dandu Patricianul, din ,,Ticăloşii” lui Dinu Săraru.

Mă rog, din ,,Ciocoii noi cu bodyguard”, ,,Ticăloşii” fusese filmul realizat după roman.

Tezele copiilor proiectau umbre negre pe un zid alb. Chiar le puneau la acel zid. Se vedea limpede că nu le iubesc, nu le-ar fi luat în ruptul capului drept modele, ei doar le arătau cu degetul. Personajele lor dialogau după cum le era ,,naturelul”, adică nu din cale-afară de inteligent. Uneori, stîrnind zîmbetul, ŕ la Tanţa şi Costel, alteori – iar aici nu mai era de glumit! – prăduind ŕ la Bonnie & Clyde. Toate, fără excepţie, demonstrau că nu se avuseseră prea bine cu catalogul, unul dintre specimene chiar părînd a se mîndri cu chestia asta: Ce nevoie aveam de note mari la liceu? Eu am fost, ăhă-ăhă, şef de promoţie la şcoala vieţii!

Da, domnule, reflectă profesorul, mare dreptate a avut cel ce-a spus: Încep să cred că lumea e condusă de foştii studenţi cu note mici! Sau chiar de foştii studenţi repetenţi; pe Internet apăruse cum că Valeriu Zgonea absolvise Facultatea de Construcţii după 8 ani, Crin Antonescu terminase Istoria în vreo 7… Oricum, ambii se clasau în urma lui Nae Lăzărescu, cel care terminase ASE-ul în 9 ani. Numai că Nae al nostru n-avusese pretenţia să conducă lumea, ci doar să o facă să rîdă în hohote. Ceea ce, nu-i vorbă, reuşeau din plin şi politicienii; uneori, chiar mai al dracului decît Nae!

…Bolborosea, în paginile copiilor, borhotul unor întîmplări ce-ţi dădeau senzaţia nu că le trăiseşi personal, asta în nici un caz, dar că te-ai lovit de ele. De fapt, că ele te-au lovit. Oricum, fără voie, le fuseseşi contemporan. Întîmplări conducînd spre un conflict logic, pe deplin credibil. Care, aidoma unui montgolfier umflat peste măsură, exploda în final, dezvăluind hidoşenia morală (la mulţi dintre ei, şi hidoşenia fizică – Deh, cine se aseamănă, se- adună!) a celor ce, pînă deunăzi, priviseră lumea din înaltul nacelei.

Francheţea acestor copii, scriitura lor, nepervertită de nimeni şi de nimic, eclipsează, domnule, mulţi autori de eseuri sclifosite, ori de broşurele ,,cu papion”; scîlciate rău în conţinut, dar difuzate, lăudate şi propuse în draci la fel de fel de premii, fiindcă îi ridicau în slăvi pe ,,Terente şi Titina”… Motiv pentru care şi ei-înde-ei se ridicau la rang de elite.

Să te strici de rîs şi mai multe nu! Cîndva, din elitele noastre făceau parte nume precum Anton Pann, Ienăchiţă Văcărescu, Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Bălcescu, Alecsandri, Eminescu, Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szatmary, Spiru Haret, Saligny, Racoviţă, Antipa, Babeş, Caragiale, Luchian, Tonitza, Aurel Vlaicu, Coandă, Darclee, Brâncuşi, Slavici, Titulescu, Iorga (Nicolae, domnule, nu Narcisa!), Ion Mincu, Carol Davilla, Rebreanu, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, George Enescu, Dinu Lipatti, Maria Tănase, Grigoraş Dinicu, Cezar Petrescu, Păstorel Teodoreanu, Blaga (Lucian, nu Vasile!), Victor Eftimiu, Lucia Sturdza-Bulandra, Constantin Nottara, Aristizza Romanescu, Constantin Tănase, Ion Iancovescu, George Vraca, Tudor Muşatescu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Radu Tudoran, Geo Bogza, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Sică Alexandrescu, Theodor Burghelea, Zaharia Stancu, Ion Dacian, Nicolae Herlea, Irinel Liciu, C.I. Parhon, Ana Aslan, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda, Ciulei, Jalea, Cleopatra Melidoneanu, Dorin Teodorescu, Nichita Stănescu, Constantin Piliuţă, Gheorghe Dinică… Oameni de geniu, care au lăsat o moştenire culturală şi ştiinţifică enormă posterităţii!

Acum, pe stil nou?! Cineva, nu mai ştia cine, născocise un calambur: elite belite! Nu, Doamne fereşte!, cu cine ştie ce conotaţie neelegantă, cum precis s-ar fi găsit vreo haimana să insinueze, ci în spiritul foarte românescului ,,Tata-n pod beleşte oaia”. Sau cum, prin 1997, pagina de umor a ziarului ,,Sportul românesc” ştersese pe jos cu campania anticorupţie (,,Toleranţă zero! Vom verifica la sînge toate marile averi!!”), anunţată inconştient-zgomotos de preşedintele Emil Constantinescu: Păzea, fraţilor, cine s-a lăcomit, a belit-o! Cine nu, a belit-o şi mai rău!

SORIN SATMARI

(Din volumul în curs de apariţie ,,Încurcă-i, drace!”)

 

COMENTARII DE LA CITITORI