Ciprian Porumbescu (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

,,Iată podul de la Areni. Aici s-a ivit Vodă Despot în faţa Tomşei. Răzbit de foame şi înfrînt, încoronat şi îmbrăcat în veşminte aurite, călare pe calul său alb, s-a înfăţişat dinaintea biruitorului, la podul din vale, unde l-a izbit cu topuzul, vărsîndu-i sîngele în lutul frămîntat de copite şi ghiulele.

Ajunşi în mahalaua oraşului, acolo era plin de căruţe mici, cu poveri, cu oameni necăjiţi, pe feţele cărora se citea sărăcia. Uliţa mare era un adevărat iarmaroc. Vînzătorii de tot felul mişunau printre căruţe, călăreţi, dughene, cîrciumi. Forfota şi gălăgia, duhoarea şi murdăria stăpîneau peste tot. Trăsuri mari, nemţeşti, opreau în faţa unor cafenele. Mai încolo, un parc urît, pe aleile căruia au ieşit la «şpaţir» funcţionari cu straie negre, ofiţeri şi domnişoare elegante, vorbind pesemne de moşii, de ranguri, de rochiile pe care le vor purta la balul prefectului.

Cam asta era atmosfera acelei epoci.

Ciprian nu l-a uitat niciodată pe Herr Profesor Knauer, care mereu îl privea ţîfnos:

– No, Ţiprien, sag’mir, was machst du dort? Du, blöder Valache, bagă de seamă cum te porţi! Aici e kaiserlich-königliches Obergymnasium, nu eşti la tine acasă…

Cu greu putea trece cu vederea că Ciprian era întotdeauna primul din clasă.

La ora de muzică, profesorul Nosievici întreba:

– Cine vrea să ne spună lecţia?

Se ridicară mai mulţi elevi români, huţani, polonezi, profesorul fiind îndrăgit de aceştia deoarece la orele lui se putea vorbi în limba română şi în poloneză.

Cînd se ridică din bancă pentru răspuns, Ciprian i-a spus profesorului:

– Socotesc că ar fi bine ca lecţia să o facem practic.

– Foarte bine, Ciprian, vino cu vioara. Ce bucată ai ales?

– Două cîntece populare româneşti, pe care le-am auzit în vacanţă, de la nişte săteni din Voivodeasa.

– Bine, te ascult.

Ciprian ridică arcuşul şi îl lăsă uşor pe strună. Din tăcerea plină de aşteptare izvora întîi o melodie lină şi, încetul cu încetul, corzile prinseră a vibra tot mai puternic. Sunetele profunde alternau cu cele subţiri, într-un joc clocotitor care-ţi cucerea inima.

Profesorul rămase cîteva clipe adîncit în vraja melodiei. Ridică apoi ochii şi zise:

– Măi copile, într-o zi… ne vom mîndri cu tine.

Şi, de mai bine de un secol, ne mîndrim cu Ciprian.

La Putna, o ceată de liceeni puneau stemele, sus, pe portal.

– Fain!, grăi mulţumit Slavici, privind stema cea mare a României, avînd deoparte şi de alta Stema Bucovinei şi a Ardealului.

Lîngă el se afla Eminescu, şi amîndoi auziră o frîntură de vers, un glas energic, suind deasupra murmurului de cîntece: «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor…»

Cînd flăcăul sfîrşi poezia, cei doi se apropiară de dînsul.

– Fain a fost, tinere. Zi-ne şi nouă: din care parte eşti?, îl întrebă Slavici.

– Sînt bucovinean.

– Da’ poezia de unde o ştii?

– O ştiu de mult.

– Autorul?

– Eminescu, răspunse cu mîndrie Ciprian.

– Îl cunoşti?

– Numai din cele citite.

– Atunci, faceţi cunoştinţă.

Ciprian se întoarse uimit cînd tînărul cu plete mari, negre, cu ochii adînci, strălucitori, spuse:

– Mă recomand: Mihai Eminescu.

S-au împrietenit, vizitîndu-se deseori şi, la despărţirea de la Putna, Eminescu i-a zis lui Ciprian:

– Prietene, e un vis minunat. Îţi urez izbîndă. Şi cînd ne vom mai întîlni pe meleagurile astea sfinţite de strămoşi, aş vrea să te ştiu încărcat de glorie. Ce-ar fi să ne dăm întîlnire? Tot aici, la Putna. În anul…, spune tu.

– Eu? Poate… ştiu eu… peste zece ani.

– Nu! E prea aproape. Avem multe, multe de aşternut pe file. Propun să ne întîlnim în anul… 1890”.

(va urma)

LILIANA TETELEA

 

COMENTARII DE LA CITITORI