Cîtă dreptate am avut…

in Alte știri

Notaţii zilnice

Cîtă dreptate am avut…

 

Cu ani în urmă, la data de 4 ianuarie 2002, subsemnatul a publicat în revista „România Mare“ articolul „Cin’ s-a fript cu Roman suflă şi-n Năstase“. Personajele centrale ale însemnării erau premierul Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu, cei mai importanţi oameni ai ţării la acea vreme, aflaţi, însă, ,,en froid“, spre amuzamentul populaţiei. Pe Năstase îl făcuse mare Iliescu, în nădejdea că, neuitînd de unde a plecat, îi va ciuguli din palmă, dar nu cum făcuse Petre Roman, căruia i se urcase gloria la cap şi se considera „lider naţional“, încît a trebuit să cheme minerii şi să-l trezească din reverii. Însă şi pe Năstase l-au mîncat de viu iluziile măririi, se considera ditamai zeul, şi aroganţa lui depăşise orice închipuire. Boticul acela al lui, ca tîrtiţa unui babuin, devenise însemn naţional. Ce s-a ales azi din Năstase şi Iliescu? Primul a făcut niţică puşcărie, iar acum şi-a lăsat barbă şi s-a dat la fund, chiar dacă, din cînd în cînd, mai scrie cîte o carte pe care nu o citeşte nimeni, atît e de pasionantă. Iar Iliescu, dacă n-am fi aflat de la televizor că, la cei 85 de ani ai săi, l-au chemat iarăşi la Parchet, în legătură cu rolul jucat în tenebrele loviturii de Stat din 1989, nici n-am fi crezut că mai trăieşte. În articolul publicat acum 13 ani apăreau, ca figuranţi, şi marii „ziarişti“ Lucian Mîndruţă, Bogdan Chirieac, Horia Alexandrescu şi Dumitru Tinu. Acoperiţi sau neacoperiţi, ei se aflau în serviciu comandat pe lîngă mai-marii zilei, ilustrînd simbioza dintre rahaţii Puterii şi nelipsitele muşte oportuniste. Dintre toţi (căci unul a murit, iar doi s-au retras la garaj), doar Bogdan Chirieac mai activează, combătîndu-l de zor pe Traian Băsescu. Dar toată lumea ştie că „domnul colonel“, cu voie de la stăpînire, îndeplineşte ordinul de „critic obiectiv“ al fostului regim, care, pentru a supravieţui, avea nevoie de palme şi şuturi constructive. Căci aşa e în democraţie. Însă, cît o fi el de combativ, se vede că, de cînd cu Elena Udrea, i-a cam pierit roşeaţa din obraji. Dacă mîine Elena Udrea se pune pe deşertat sacul cu amintiri, ajunge şi la Dumitru Puzdrea. Şi dacă a ajuns la Dumitru Puzdrea, inevitabil dă şi peste Bogdan Chirieac, amestecat, şi el, în tot felul de afaceri urît mirositoare. Degeaba plînge, ca orice „om de stînga“, de mila clasei muncitoare, căci merţanul cît o magazie, viloaca de pe Şoseaua Nordului şi ce-o mai fi agonisit într-un sfert de secol şi a pus pe numele soacrei îi trădează caracterul de bronz.

 

Cin’ s-a fript cu Roman

suflă şi-n Năstase

 

„* Transmisie directă de la Predeal, în ziua de Crăciun. * Livingul, cît un teren de fotbal. * Belşug şi bunăstare în toate unghiurile. * «În ’92, l-am rugat pe Adrian să iasă din politică. Dar el nu, să mai stea o tură. <Bine, zic, te las>. Şi uite-l unde-a ajuns». (Dana).

* Pruncuţii, în colţuni albi, de bumbac, umblă binişor, să nu tulbure umorile Cabinetului Năstase, într-o zi ca asta. * Lucian Mîndruţă şi Bogdan Chirieac – numai limbi calde şi catifelate. * Primul e, de data asta, singur (ce-o fi cu Brucan?): «Cum este Adrian Năstase, omul?». * O cioară îşi ia zborul dintr-un brad şi cîinii sepepiştilor latră să rupă lanţul. * Ochii în tavan şi: «Bla-bla». * Doamna Dana, care a mai auzit placa asta, îi taie macaroana: «Am mai făcut un pom în curte, 5 metri, să nu murdărim covoarele». * Dar încasează un cot în burtă. * Chirieac îşi intră, şi el, în rol: «Ce previziuni acordaţi Cabinetului Năstase în anul care stă să vină?». * Prim-plan cu ochi peste cap şi zîmbet interior: «Bla-bla…». * Chirieac, furat o clipă de gînduri: «Acum 2 ani eram la Scroviştea, îmi turna Constantinescu în pahar. Acum, uite-mă aici, cu boul ăsta… Deh, nu orice cretin ştie să trăiască!…».

* «… Bla-bla…». * În curte, pînă să-i vină rîndul la omagii, Horia Alexandrescu rîneşte zăpada. Gîfîie, şi sepepiştii îl iau la mişto. Palatul Scroviştea la aceeaşi oră. * Ninge ca-n poveşti, şi buştenii pocnesc în şemineu.

* Nicu Alifantis, în sotto-voce: «Te uită cum ninge-n decembre…». * Bunicuţa, cu mîinile la piept, priveşte încruntată ecranul televizorului: «Păi, să nu-ţi vină dracii şi să le moi spinarea la toţi puţoii ăştia, care au uitat de unde au plecat?… Venim pe lume cu gînduri mari, facem sforţări, uneori sacrificii şi, cînd sîntem aproape de izbîndă, apare cîte unul şi-ţi aruncă o cărămidă-n cap. Cine era în graţiile lui Ceauşescu prin anii ’70? Cumva Roman? Şi cine a îndrăznit să-l înfrunte după aceea? Tu, Năstase? Puah!… Şi mai cine i-a suportat toate mizeriile, de m-a azvîrlit de la Tineret la Ape şi, mai la vale, la Iaşi, Timişoara şi la editură?…». * Doamna Nina intră tiptil şi-i aşează un ceai de sunătoare pe colţul mesei. «…Pe vremea aia, nu auzise nimeni de Năstase. Şi, acum, uite-l, silfida se dă mare şi gustă, cu mari delicii, din cultul personalităţii. Cine mai e ca el?… Se şi vede intrat în Istorie, învîrtind paloşul, la Călugăreni, şi jucînd tenis cu Maurer. Las’ că te-oi învîrti eu, cîine!». * Tot doamna: «Pot să-i duc un ceai şi lui Dumitru Tinu? O fi îngheţat, săracul, pe la grajduri…». * La urma urmei, Bunicuţa are dreptate: neputînd să dea patriei fii, şi-a revărsat iubirea paternă asupra cîte unui tînăr pe care să-l piloteze în viaţă, călăuzit de nişte versuri învăţate-n şcoală: «Domnind, el va fi braţul, iar capul voi fi eu!». La început, şi-a încercat norocul cu Mihai Bujor-Sion. În timpul revoluţiei, s-a pomenit în birou cu Silviu Brucan şi cu un tînăr, Petre Roman. Frumuşel, cultivat şi distins, tînărul părea potrivit pentru planurile sale. Părea, pentru că, la scurtă vreme, tînărul s-a făcut al dracului şi i-a intrat în cap că e deja «lider naţional». L-a ras de nu s-a văzut! Pierderea alegerilor a supărat-o rău pe Bunicuţa. Catran era în sufletul ei. Pînă la urmă, tot Nina i-a deschis ochii: «Lasă, dragă, nu mai pune totul la inimă. Cotrocenii rămîn tot la locul lor, nu-i mută nimeni de-acolo. Mai bine alege un alt urmaş. Creşte-l şi învaţă-l cum se bagă aţa-n ac». * Şi, dintr-al prinţilor şirag, de bună seamă cel mai drag i-a fost chiar el. Un prinţ frumos şi tinerel, Bunica s-a-ndrăgit de el, că doară tocmai Bombonel i-a fost menit. Însă, Bombonel, cum s-a văzut staroste la Palatul Victoriei, a început să-şi ia nasul la purtare şi să muşte mîna care l-a scos din anonimat. Or, aşa ceva nu se admite nici măcar la păgîni. «Aha, te tragi de gîlci cu Bush şi Blair, ţi-ai făcut camarilă şi te visezi la Cotroceni fără să-mi ceri voie? Ehe, băiete, băiete, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiat lemne…». * Şi primul avertisment l-a dat la şedinţa solemnă a Parlamentului, consacrată revoluţiei, cînd a bătut şaua corupţiei care a cuprins întreg Guvernul. În loc de răspuns, Năstase i-a spart nara, ordonînd să se difuzeze, la televizor, mai multe casete cu nişte chestii nasoale despre tenebrele revoluţiei. Grea viaţă pentru Bunicuţa noastră, numai în pielea ei să nu fi, Doamne fereşte! Unii cred că drama ei pleacă de la rateul familial. Nu-i adevărat. Bunicuţa noastră, deşi îmbătrîneşte, nu vrea să accepte un adevăr simplu: menirea discipolilor este să-şi întreacă magiştrii, iar a copiilor, părinţii. Fie naturali, fie spirituali. Cînd va înţelege această dialectică, se va mîntui“.

 

„Sergiu Malagamba, noaptea, stinge lamba“

 

Descoperind în Centrul Istoric al Capitalei Restaurantul „Malagamba“, ne-a venit în minte numele lui Sergiu Malagamba (1913-1978), compozitor, dirijor, aranjor muzical din perioada interbelică şi de după. De el sînt legate şi începuturile jazz-ului românesc. Şi, ca vechi bucureştean, parcă-l văd, ca prin ceaţă, cu faţa lui smolită, pe afişele Teatrului „Tănase“, în fruntea orchestrei care-i purta numele. Ba chiar şi la televiziunea din anii ’60-’70. Născut la Chişinău, Serghei Malagamba a făcut primii 2 ani la Conservatorul local, după care şi-a continuat studiile la Bucureşti. În scurt timp, s-a impus ca toboşar şi a devenit tot mai cunoscut în muzica de estradă românească. Dar, adesea, ca să-l cităm pe Ion Creangă, binele aşteaptă răul. Şi aşa se face că, prin 1942, în toiul războiului, Sergiu Malagamba a fost arestat pe stradă, pe motiv că ar fi condus o sectă periculoasă, care urmărea… să atenteze la siguranţa naţională (sic!). În realitate, jazz-bandistul basarabean cu nume italienesc conducea o orchestră care apărea pe scenă la „Tănase“, sau la „Savoy“. Membrii orchestrei erau îmbrăcaţi după moda italiană a acelor vremuri: sacou de culoare deschisă, cu carouri mari, umeri lăsaţi şi revere înguste, cravată în culori ţipătoare, pantaloni negri, mai scurţi, să se vadă ciorapii albi, şi pantofi negri cu talpă groasă de crep. Băieţii mai purtau părul ondulat, cu cărare pe mijloc, şi 2 zulufi deasupra urechii, daţi cu fixativ. Moda aceasta extravagantă a prins, şi, în scurt timp, tineretul Capitalei a adoptat-o odată cu renumele de „malagambişti“, adică nişte deşuchiaţi, filfizoni, rebeli sau, cum le-am spune astăzi, şmecheri de cartier. Ba au inventat şi un cîntecel pentru idolul lor: „Sergiu Malagamba, noaptea, stinge lamba…“. Dar, la fel ca în urmă cu un secol, cînd vechii boieri, cu giubea, iminei şi iatagan la brîu, se stropşeau la moda bonjuriştilor, cu baston, pantaloni reiaţi, vestă şi ţilindru, adusă de la Paris, şi acum vechile generaţii, excesiv de puritane, au sesizat autorităţile să ia măsuri cu malagambiştii ăştia, care îşi făcuseră prozeliţi în toată ţara şi îndemnau populaţia la nesupunere şi anarhie. Bineînţeles că ziarele („Seara“, „Evenimentul zilei“ sau „Universul“) doritoare de scandal, aducător de bani mulţi, s-au amestecat, şi ele, în ciorba asta. Populaţia era în culmea agitaţiei. „Ai văzut, domnule, malagambiştii ăştia?! De ce îi lasă să-şi facă de cap?!“… Cîteva luni, Bucureştii n-au avut linişte: grozăvii, invenţii, exageraţiuni… Compozitorul Edmond Deda, prieten cu Sergiu Malagamba, relatează, cam ca în stilul lui Tudor Muşatescu, despre o discuţie spumoasă între generalul Ion Antonescu, şeful Statului, şi colonelul Elefterescu, şef la Poliţia Capitalei:

,, – Ce e cu malagambiştii ăştia, Elefterescule?

– Nu ştiu, domnule general, dar mă voi interesa…“.

După un timp, colonelul dă raportul:

,,- Domnule general, cred că e vorba de o sectă religioasă…“.

„În timpul acesta, Sergiu Malagamba îşi vedea, mai departe, de treaba lui, în fruntea orchestrei sale de jazz. Era fericit şi, totodată, surprins ce reclamă extraordinară i se făcea, şi încă pe gratis“, scrie Pericle Martinescu, în amintirile sale. Bucureştenii se călcau în picioare să-i vadă pe sectanţi, unii să-i aplaude, alţii să-i huiduie. Spectacolele se ţineau cu Poliţia la uşă. Se zvonise că însuşi Malagamba luase bătaie, că prea sfida „mulţimea indignată“ cu extravaganţele sale, „în timp ce camarazii lor mureau pe front“ (dintr-un comunicat al Guvernului). Prin urmare, ridicarea maestrului, chiar de pe Calea Victoriei, a părut ceva necesar, chiar dacă un grup masiv de liceeni a protestat vehement. A urmat internarea în Lagărul de la Tîrgu Jiu, cum era moda pe atunci, un fel de „legitimaţie de intrare“ pentru vremurile de mai tîrziu. (Se zvonea că unii, cu fler sau poate mai bine informaţi, dăduseră chiar bani pentru o internare, de cîteva luni, în lagăr.) Comuniştii l-au recuperat pe Sergiu Malagamba şi, reevaluîndu-l ca „luptător antifascist“, i-au dat toate onorurile.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI