Cîteva etimologii interesante

in Lecturi la lumina ceaiului

 

În lucrarea „Istoria cuvintelor“, tipărită în 1991, la Editura Coresi SRL, profesorul Grigore Brâncuş, de la Universitatea din Bucureşti, explică etimologia mai multor cuvinte, în număr de 28. Majoritatea sînt de origine latină (aur, a cînta, mînă, om, popor, turtă ş.a.m.d.), cu ajutorul lor putîndu-se susţine ideea că păstrarea latinităţii lingvistice în Dacia s-a datorat caracterului popular şi colocvial al limbii vorbite în această provincie. Elementul care a contribuit, hotărîtor, la romanizarea Daciei a fost caracterul unitar, omogen, al latinei vulgare din primele secole ale erei noastre, cu puţine şi nesemnificative variaţii regionale, inerente pentru o limbă vorbită pe un teritoriu atît de vast. Această unitate lingvistică a fost remarcată şi teoretizată, pentru prima dată, în Secolul al XVII-lea, de marii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino şi Domnitorul Dimitrie Cantemir. Lingvistul Grigore Brâncuş vorbeşte despre elemente care au verificat forţa de rezistenţă a latinităţii la Nord de Dunăre. Primul pas a fost contactul Limbii Române cu limbile balcanice, întărindu-i capacitatea de asimilare a elementelor străine. Cel de-al doilea pas l-a reprezentat asimilarea în massă a slavilor, interpretată de unii ca „a doua romanizare“. Dar să nu uităm de asimilarea, de către romanici, a triburilor dacilor liberi, mai ales în Moldova. În plan lingvistic, acest proces, desfăşurat în sens invers faţă de prima romanizare, pentru că localnicii i-au romanizat mai întîi pe nou-veniţi, exprimă forţa Limbii Române de asimilare a elementelor străine şi, implicit, rezistenţa structurilor originare latineşti. În plus, numărul mare de vorbitori ai limbii latine, precum şi cultura superioară au grăbit acest proces. Dar, să revenim la cîteva etimologii interesante, aşa cum le explică profesorul Grigore Brâncuş.

Ţară, pămînt

Latinescul terra (provenit din străvechiul tersa, de unde s-a format românescul ţară), denumeşte pămîntul (ca planetă), solul, uscatul (opus mării), ţinutul, ţara. Terra s-a conservat în toate limbile romanice (fr. – terre, it. – terra, sp. – tierra etc.), dar numai în română a căpătat semnificaţii pe care nu le avea în latină. * Mai întîi, trebuie semnalat sensul de cîmpie, şes, loc cultivat, aşezare rurală. În acest sens, există şi un cîntec popular: „Sus la munte ninge-plouă,/ Jos la ţară cade rouă“. Acest sens, pastoral la origine, s-a extins şi în toponimii: Ţara Bîrsei, Ţara Oaşului, Ţara Moţilor, Ţara Lăpuşului etc. Dar prin cuvîntul ţară denumea şi ţinuturi mai întinse: Ţara Ardealului, Ţara Românească. De notat este şi faptul că, în Evul Mediu, latinescul terra avea un sinonim slav, zemlia, care, cu timpul, a dispărut. * În limba veche, prin metonimie, ţară a dobîndit şi înţelesul de locuitori ai unui ţinut, mulţime, ca în exemplul: „Multă ţară se strîngea/ Şi pe Iancu mi-l vedea“ (folclor). * Sintagma boier de ţară, frecventă în limba veche, înseamnă boier pămîntean, de-al locului, opus unui străin. La fel, Ion Neculce foloseşte sintagma om de ţară în următoarea frază: „Domnitorul trăia bine cu boierii, căci era om de ţară“. * În nuvela „Alexandru Lăpuşneanu“, Costache Negruzzi dă cuvîntului sensul de popor de jos: „Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţeleg“. De la cuvîntul ţară s-au format derivatele: ţăran, ţărăneşte, ţarină, ţărînă. Un aspect foarte important în ceea ce priveşte evoluţia semantică a cuvîntului este şi faptul că, de foarte timpuriu, şi doar la noi, a căpătat sensul de patrie. În celelalte limbi romanice, sinonimele pays – fr., paese – it., paďs – sp. au la origine etimonul latinesc pagus. După terra, care, după cum am văzut, şi-a restrîns mult sensul originar, şi cuvîntul pavimentum a căpătat mai multe semnificaţii. Iniţial, latinescul pavimentum însemna pămînt bătătorit şi nivelat, pavaj. Cu timpul, s-a ajuns la alte semnificaţii, dar din aceeaşi arie semantică: scoarţă terestră, planetă locuită de oameni, moşie, ţară, uscat ş.a.m.d.

Este posibil ca pavimentum să fi evoluat în paralel cu terra, şi pămîntul bătătorit să fie în legătură cu aria (locul unde se treieră grîul), cu locul (vatra) unei case, sau cu duşumeaua (pămîntul) dintr-o odaie sărăcăcioasă din chirpici. De reţinut sînt şi derivatele: pămîntean, pămîntesc, a împămînteni, care întăresc vechimea cuvîntului. Acelaşi rol îl joacă expresiile şi locuţiunile verbale în care se întrebuinţează acest cuvînt: din pămînt, din iarbă verde (cu orice preţ); a pune la pămînt (a dărîma); a da de pămînt cu (a trînti); la capătul pămîntului (departe) etc. Adăugăm la acestea şi sensul juridic-administrativ din vechime, care s-a perpetuat pînă în prezent: „A cumpărat o bucată de pămînt“ (o suprafaţă). În încheiere, precizăm că sensul cuvintelor terra şi pavimentum nu putea apărea decît în graiul unor popoare sedentare, ceea ce susţine continuitatea elementului latinesc în Nordul Dunării. După unii oameni de litere, am moştenit din substratul geto-dac aproximativ 80 de cuvinte. După alţii, cam de vreo două ori mai multe, cum ar fi: balaur, baligă, barză, brad, brazdă, brînză, căciulă, cătun, droaie, fărîmă, gard, groază, măgură, moş, năpîrcă, a necheza, pîrîu, ţap, varză, vatră, viezure, zăr etc. Încă o dată, profesorul Grigore Brâncuş a venit cu o demonstraţie asupra etimologiei cuvîntului moş, unul dintre cele mai importante din fondul geto-dac al limbii noastre. Reiese că sinonimia lui se stabileşte, în primul rînd, cu om bătrîn (lat. veteranus). Cu acest sens, moş este cunoscut în toate graiurile daco-romane, dar şi în cuvintele compuse Moş Ajun, Moş Martin, Moş Ene, Moş Nicolae ş.a. Aceeaşi răspîndire o are şi în sensul de bunic, strămoş. Femininul moaşă are sens de femeie bătrînă (în Maramureş), femeie care ajută la naştere, de unde şi verbul a moşi (ca într-o schiţă de Caragiale), sau a doua pereche de naşi (în Oltenia). Să nu uităm sinonimia cu unchi (de exemplu, Moş Andrei al lui Creangă). Aidoma altor popoare, şi la noi există un cult al moşilor, în care se pomenesc morţii: Moşii de Vară, Sîmbăta Moşilor etc. La aceste sărbători se ţin bîlciuri tradiţionale, unde se vînd oale de pămînt. În Bucureşti, există Calea Moşilor, care ne aminteşte de bîlciul din Obor. Dar, cel mai important dintre sensuri, cel juridic, precizează Grigore Brâncuş, este cel de proprietate moştenită, parte de pămînt, avere (moşie). De timpuriu, în limba populară, cuvîntul moşie s-a dezvoltat cu sensul de patrie, ţară natală („N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid…“ – ,,Scrisoarea III“, Mihai Eminescu). În seria semantică a lui moş se integrează substantivul moşnean (răzeş), verbul a moşteni şi derivatele moştenire, moştenitor. De reţinut că două sinonime ale lui moş, anume auş şi ghiuj, nu au dobîndit sensul de pămînt moştenit. Auş (bătrîn, moşneag), din latinescul avus, este întîlnit mai ales la aromâni, dar şi prin Oltenia. Mai răspîndit este auşel, ca denumire a unei păsări. Celălalt termen, ghiuj, cu sensul de bunic, bătrîn ramolit, îl întîlnim la Ion Creangă. În concluzie, este de reţinut că termenii moş şi bătrîn exprimă o veche realitate social-economică, punînd în lumină conştiinţa unităţii de Neam a grupurilor sociale româneşti.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI