Cîteva pozne regale

in Alte știri

Regii, reginele – şi alţii de rangul lor – se distrează mai mult decît aţi putea crede. Au multe pe cap, ca să folosim o expresie la îndemînă – de fapt, chiar mai multe decît aţi crede că e cu putinţă – dar reuşesc cumva să aibă şi partea lor de amuzament. Sînt înzestraţi cu fericita calitate de a-şi putea goli minţile de orice, oricînd doresc, şi o fac, de fiecare dată, înainte de a începe să se distreze. Desigur că umorul regal nu este întotdeauna de cea mai înaltă calitate, aşa cum o defineşte George Meredith în ,,Un eseu asupra comediei şi a foloaselor spiritului comic”. Asta nu înseamnă că am avea ceva împotriva lui, serios, pentru că mare parte a umorului elevat nu prea e amuzant. N-aţi observat asta niciodată?

Din cîte-mi dau eu seama, membrii familiei regale au propriile lor noţiuni despre ce înseamnă vorbele de duh şi umorul, despre acele bancuri răsuflate care te fac să mori de rîs şi, în general, despre cum să te simţi bine. Ei nu tînjesc după cel mai elevat tip de umor mai mult decît o facem oricare dintre noi. Vor acţiune, şi cum şi-o pot permite foarte lejer, îmi dau seama că pe George Meredith îl cam aşteaptă un şoc.

În mod straniu, regii, în momentele lor de voioşie, nu sînt altceva decît nişte oameni obişnuiţi. Găsesc că un număr surprinzător de mare dintre conducătorii acestei lumi şi-au satisfăcut simţul umorului recurgînd, aproape exclusiv, la soluţia simplă de a trage scaunul de sub fundul reginei. Personal, nu am nici o obiecţie împotriva acestei glume standard. E destul de veche, dar e încă bună. Principalul ei defect este că, dacă o repeţi de prea multe ori, s-ar putea să rămîi, într-un final, fără regine.

În ceea ce-i priveşte pe regi, umorul englezesc pare să fi început odată cu Edward al II-lea, nefericitul Plantagenet, al cărui comportament frivol l-a dus la o abdicare forţată şi la un sfîrşit tragic, în mîinile unor morocănoşi furioşi. Deşi nici unul dintre bancurile lui Edward n-a supravieţuit, ştim precis că le împărţea cu generozitate în dreapta şi-n stînga, pînă în momentul în care a fost încolţit de un comitet de 7 episcopi, 8 conţi şi 6 baroni, care nu tolera nici un fel de bazaconie. Ei credeau că pun capăt umorului englezesc, dar asta n-avea să se întîmple. Nu tăiaseră, însă, răul de la rădăcină.

În afară de faptul că trăgea scaunul de sub fundul reginei Isabela cea Frumoasă – lucru care nu pare să fi trezit comentarii nefavorabile, poate doar din partea reginei – Edward mai avea şi alte surse de amuzament. Se spune că ar fi rîs în hohote atunci cînd Jack de St. Albans, pictorul curţii, a dansat pe masă în faţa lui, şi că ar fi răsplătit cu generozitate un alt personaj pentru modul său caraghios de-a cădea de pe cal. Edward avea o manie: facea crize dacă nu vedea pe cineva căzînd de pe cal, şi nimic altceva nu-i putea aduce alinare.

Pentru un timp, după moartea lui Edward al II-lea, nu găsim nici o mărturie despre vreun alt trăgător-de-scaun regal, monarhii englezi practicînd, cu siguranţă, acest sport numai în intimitate, acolo unde îi şi e locul. Totuşi, Casa de Hanovra a reînviat această distracţie, completînd-o cu o nouă găselniţă. Cel puţin aşa ne relatează unul dintre martori: într-o seară, în care prinţesele Anne, Amelia, Caroline, Mary şi Louisa o supăraseră pe guvernanta lor, Lady Deloraine – ştiţi voi în ce fel -, aceasta a văzut roşu în faţa ochilor şi a smuls scaunul de sub nimeni altcineva decît însuşi George al II-lea, şi-aşa i-a trebuit. Per ansamblu, a fost o seară de pomină.

Dar Franţa este, în definitiv, patria l’esprit-ului. Ar fi plăcut să ne reamintim unele dintre spusele mai nostime ale lui Ludovic al XlV-lea, doar că nu există nici una. Lui Ludovic nu-i prea păsa de acele bons mots, ce scăpărau din toate părţile atunci cînd curtenii săi se aflau în formă. Cu toate acestea, avea şi Ludovic al XlV-lea latura sa mai nebună, căci – nu-i aşa – cine n-o are? În anii săi de tinereţe, pe vremea cînd o curta pe Maria Mancini, el i-a dat în dar vîrstnicei şi nevricoasei Madame de Venel o cutie cu bomboane, ce s-a dovedit a fi plină cu şoareci vii. Şi tot el se delecta, turnînd pumni întregi de sare în ciocolata lui Madame de Thiange, mofturoasa surioară a lui Madame de Montespan. Pe deasupra, mai cînta şi la chitară. Asta era amuzant, dar nu chiar atît de amuzant.

Petru cel Mare al Rusiei avea, şi el, momentele lui, din cînd în cînd. Îi plăcea… să şterpelească peruci.

WILL CUPPY

COMENTARII DE LA CITITORI