Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (4)

in Război corupției

 

De reforme, în adevăratul sens al cuvîntului, nu poate fi vorba nici în PSD, înnoirile de pînă acum învîrtindu-se în jurul schimbării liderilor (5 în 27 de ani). În PSD nu este loc de reforme, atîta timp cît lupta pentru putere ţine capul de afiş al întregii activităţi politico-ideologice. Aşa se explică dizidenţele care au avut loc de-a lungul anilor, în rîndul social-democraţilor. Mai întîi a dat bir cu fugiţii Theodor Meleşcanu, în jurul căruia s-a constituit ApR, o formaţiune plăpîndă, care n-a făcut pureci mulţi în politică. A urmat generalul Oprea, cu ,,plotonul” său de uneperişti, împrăştiaţi, azi, ca potîrnichile. Recent, părea că se pregăteşte să le calce pe urme fostul lider şi premier, Victor Ponta, care îşi închipuia, probabil, că va face un pas revoluţionar. Mă tem că un asemenea gest, izvorît din dorinţa relansării în sferele înalte ale politicii, ar putea să însemne finalul carierei unui tînăr care promitea să fie o speranţă.

Constituind un conglomerat de idei, orientări doctrinare şi interese diferite, clasa politică iese greu din tiparele în care a intrat, iar în condiţiile pluripartidismului, reformele în sînul său sînt şi mai greu de realizat. Controverse aprinse stîrnesc, de pildă, unele prevederi din Programul de guvernare al actualului Executiv. În timp ce marea majoritate a clasei politice susţine măsurile de majorare a salariilor pentru bugetari şi a pensiilor, partidele de dreapta şi grupurile politice şi sociale din jurul lor condamnă vehement aceste iniţiative. Preluînd pe nemestecate mesajele FMI şi ale Comisiei Economice Europene, contestatarii susţin că, prin aceste măsuri de creştere a veniturilor, România va depăşi deficitul bugetar de 3% şi va intra în colaps. Disputa aceasta este însă pe cît de iraţională, pe atît de păguboasă pentru români. De-a lungul timpului, dar mai ales în campaniile electorale, mulţi liberali nu mai pridideau să-şi asigure alegătorii că se vor bate pentru majorarea salariilor şi a pensiilor. Şi iată, cînd se iveşte un asemenea prilej, după creşterea economică din ultimii ani, încep cobele să urle pe alt glas, pe unul anti-românesc: n-aveţi investiţii străine, n-o să avem creştere economică, vor veni crizele. În mod normal, partidele de stînga şi cele de dreapta ar trebui să-şi unească eforturile pentru a găsi pîrghii reale de susţinere a creşterilor salariale. La unison, social-democraţii, liberalii şi celelalte partide parlamentare ar trebui să ceară Comisiei Economice Europene o derogare pentru România, în cazul în care ar fi depăşit deficitul bugetar. Dacă pentru Grecia s-au găsit soluţii, de ce nu s-ar descoperi unele şi pentru ţara noastră, unde salariile sînt de 3-4 ori mai mici decît în marea majoritate a statelor comunitare? Dacă mitingiştii din Piaţa Victoriei se împotrivesc atîtor probleme de interes naţional, măcar în privinţa salarizării să se disocieze de arendaşii de la Bruxelles şi să nu mai răcnească împotriva propriului portmoneu. De ce ţările comunitare dezvoltate care au depăşit deficitul bugetar n-au fost urechiate de nimeni? Oare noi, românii, trebuie să ne mai chinuim încă două-trei decenii cu salariile şi pensiile de mizerie pe care le avem? Odată şi odată tot trebuia să luăm taurul de coarne, chiar cu riscul de a ne trezi cu burta sfîrtecată.

Înainte de a vedea cum şi cît de mult s-a reformat clasa noastră politică, ar trebui să ne întrebăm dacă mai avem aşa ceva. Ne-am fălit în veacul trecut cu muncitorimea, nucleul clasei politice de pînă mai ieri, care a condus ţara patru decenii şi jumătate, folosind dictatura proletariatului ca formă a puterii de stat şi ca premiză sigură pentru trecerea de la capitalism la socialism. Gratulată cu roluri politico-ideologice pompoase (clasa cea mai revoluţionară a societăţii, detaşamentul cu misiune istorică în schimbarea lumii, hegemonul tuturor forţelor anticapitaliste), îndoctrinată forţat prin cursuri de învăţămînt politic, clasa muncitoare n-a constituit, totuşi, acel pilon de granit pentru partidul ei. Odată cu dispariţia PCR, clasa muncitoare devenea brusc o fantomă. Cohorte întregi de muncitori, apăsaţi de spectrul şomajului, se buluceau, în căutarea unui loc de muncă, pe la porţile uzinelor care mai scoteau fum pe coşuri. Impactul acesta dur cu noul-vechi regim politic a fost, pentru milioane de muncitori, eliberaţi de servituţile socialismului, argumentul suprem care le-a deschis ochii, mai cu seamă tinerilor, pentru a înţelege cît de abjectă şi de perversă era propaganda acelor zile, în jocul ei asurzitor, de a demonstra că restaurarea capitalismului în România echivala cu pogorîrea Raiului pe pămînt. Sub impulsul noii gîndiri politico-economice, în scurt timp, escavatoarele au început să încarce în cupele lor, bucată cu bucată, zeci, sute de fabrici, în locul cărora se ridicau imediat blocuri de locuinţe, restaurante, baruri, cluburi de noapte, depozite, parcări şi diverse alte construcţii neproductive. Îngustîndu-se aria supravieţuirii, nenumăraţi muncitori, cei mai mulţi cu înaltă calificare, au pornit într-un nesfîrşit exod pe drumurile de miraj ale Occidentului, unde se angajau pe salarii de 2-3 ori mai reduse decît lefurile localnicilor. Fiecare oţelar, strungar, mecanic, electrician, macaragiu ori zidar, din mulţimea de proletari pribegi, se regăsea aidoma în fiinţa zugrăvită de Corneliu Vadim Tudor în poezia ,,Muncitorul”: ,,Pe cine-au minţit pretudineni pe glob/ groparii cu gulere tari de scrobeală/ punîndu-l în jug de urzici ca pe-un rob/ plătindu-l cu cecuri de foame şi boală?”. Nimeni nu le-a sărit în ajutor naufragiaţilor industriali, nimeni nu-i sprijină nici astăzi. Nici partidele, nici capitaliştii autohtoni, nici statul, el însuşi un sinistrat. Cu atît mai puţin sindicatele, supravieţuind doar prin liderii îmbogăţiţi pînă peste cap (cam aceiaşi şi astăzi), care nu puteau să doarmă, nu de grija muncitorilor, ci de uriaşul patrimoniu al UGSR, pe care nu ştiau cum să-l înhaţe mai repede.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI