Clipa numită Vadim – sau despre trăirea vieţii ca sens

in Polemici, controverse

Motto:

„Vreau o clipă

Cînd toate visele mele

Sînt la o bătaie de inimă depărtare,

Şi răspunsurile depind de mine.

Dă-mi o clipă

Cînd mă-ntrec cu destinul,

Atunci, în acea clipă

Voi simţi eternitatea.

Am ajuns să fiu cel mai bun,

Vreau totul, nu am timp pentru mai puţin.”

,,One Moment in Time” – Whitney Houston,

John Bettis, Albert Hammond

 

Încep cu un truism – de la Corneliu Vadim Tudor aveai ce afla. Încerc, însă, o dialectică a trecerii lui Vadim prin timpul nostru, în general, şi prin viaţa mea, în special, şi pun întrebarea – ce nu puteai afla de la Vadim? O întrebare grea, fiindcă omul acesta ştia totul. Cel puţin asta îndrăznesc să afirm, după ce am eliminat din analiză elementele neesenţiale, trecătoare către promiscuu – adică tot ceea ce e legat de bani.

Addenda: Vadim a crezut în Dumnezeu, alegerea lui fiind cea impusă de Christos – ,,Nu poţi sluji la doi stăpîni, lui Dumnezeu şi lui Mamona”; de aceea, ca şi Christos, nu a acceptat ca Templul, casa lui Dumnezeu, să fie pîngărit – şi a folosit biciul; România a fost Templul lui Vadim – şi a folosit biciul cuvîntului.

Alegerea sinceră, deplină, a Căii l-a dus în paradisul celor consideraţi nebuni sau blasfemiatori, adică al acelora pentru care Adevărul nu se constituie în capete de acuzare, ci în viziune asupra Vieţii.

Vadim a iubit oamenii de spirit – pentru el, a ,,băga în cerneală” era sinonim cu a-l provoca pe respectivul, a-i da o şansă la demostrarea măiestriei, în duelul minţilor ascuţite. De fapt, cei care i-au fost duşmani sinceri nu ştiu ce prieten adevărat au pierdut.

Vadim a citit, a văzut, a ascultat şi, în final, a dat sens – sensul său, evident – societăţii, politicii, culturii. Vadim a trăit pentru a da sens.

Am mai scris-o – politica nu a fost pasiunea lui Vadim. Creaţia culturală a fost avatarul sufletului său. Politica a abordat-o ca obligaţie morală a unui patriot autentic, o datorie pe care a considerat că o are faţă de ţară, faţă de români. Vadim a reuşit să creeze un partid, în oarecare măsură după spiritul său, un partid în care oamenii de cultură au avut o importanţă majoră şi s-au bucurat de un respect fără egal în ,,democraţia” banului.

S-a folosit adesea sintagma că este o fantomă/epavă comunistă. Cauţionînd metaforic ponegritorii, e normal ca, pentru un emul al prozaicului capitalist, al epocii care şi-a distrus întrega flotă, orice corabie care încă pluteşte să fie catalogată drept epavă comunistă. Extrapolînd, pentru aceeaşi generaţie, care trăieşte prin şi în promiscuitatea mediatizată, orice personalitate care promovează cultura autentică şi valorile naţionale să fie un Olandez Zburător… Stînd, însă, în faţa unei oglinzi a propriei onestităţi, poate ar fi bine să ne gîndim dacă nu cumva fiecare insultă adusă unui om al destinului este o recunoaştere a propriei neputinţe de a înfrunta examenele propriei vieţi. Iată cum, vrînd-nevrînd, am intrat şi în zona promiscuă. Da, alunecarea în România mică de azi încearcă să facă uitată România mare, de ieri…

Nu am scris aici despre dragostea lui Vadim pentru Eugen Barbu sau Zaharia Stancu, pentru Richard Wagner sau Ceaikovski, de emoţia unică a recitării poeziilor lui Esenin, de subtilitatea pe care îi plăcea să o găsească în Balzac… Eminescu a fost zeul unui Vadim păgîn, dacă ar exista aşa ceva, iar Pantheonul i-ar cuprinde pe Dostoievski şi Goethe, Beethoven şi Napoleon… Viaţa efemer-eternă a lui Labiş, cumpăna lui Bacovia, voltele poetice ale lui Minulescu sau ale lui Păstorel, minunatele melodrame ale copilăriei lui Teodoreanu, ori sensibilitatea senectuţii patriarhale a lui Arghezi, frămîntarea orgolios-altruistă a lui Păunescu, Nichita sau Fănuş… de fapt, ce nu a trăit Vadim?

Lumea misterioasă şi incitantă a studiilor oculte – ca şi Eminescu, Vadim a dezvoltat o pasiune pentru sanskrită, pe care o considera limba fundamentală de unde se trag toate celelate limbi. A intrat  în dialog cu spiritualişti, cu ocultişti, doar pentru a afla şi a cuprinde, fără a fi zdruncinat în convingerile sale creştine. În mod straniu, 28 noiembrie, ziua naşterii lui Vadim este şi a lui William Blake, cel care a ,,văzut” cel mai bine şi a desenat lumea Paradisului pierdut, iar data morţii, 14 septembrie, destăinuie întîlnirea cu Dante, părinte al poeziei şi călător printre tărîmurile fără timp.  Fără timp…

Da, toată viaţa, Vadim a reclamat un singur duşman – timpul. Am înscris pe fruntea acestui umil, dar drag portret o strofă dintr-un manifest al muzicii universale. Un cîntec a cărui trăire mă face să cred în nemurire; cred că acele cuvinte ar putea fi epitaful vieţii lui Vadim – „Vreau totul, nu am timp pentru mai puţin”.

Poate că, dacă aş fi complet sincer, ar trebui să ridic mîinile şi să mărturisesc: e imposibil să înţelegi un om al destinului, dacă nu eşti, la rîndu-ţi, un om al destinului. Îmi vine în minte o motivaţie pe care unul dintre modelatorii spirituali ai lui Vadim i-o găseşte altui model al său – Eugen Barbu – „Măştile lui Goethe”: ,,Durerea capătă, pentru el, un sens. Înţelege gustul vieţii interioare şi al concentrării. Ceva din vechea superficialitate moare acum. Numeşte criza «cel mai fericit eveniment al vieţii mele»”. Cît de bine înţelegerea maeştrilor i s-a potrivit lui Vadim, ucenicul, pentru a deveni un maestru!

Trebuie să răspund, însă, la întrebarea de început – ce nu puteai afla de la Vadim? Iată răspunsul: nu ai aflat despre fiinţe pe care să le ignori, nu ai aflat despre oameni, gesturi, detalii pe care să nu le observi, cărora să nu le dai atenţie, despre viaţă care nu merită iubită sau urîtă, despre semeni care să nu treacă prin clipe de laudă sau dispreţ şi ceartă. De la Vadim nu puteai afla despre ceva căruia sau căreia nu merită să-i dai şansa unui sens.

Viaţa lui Vadim a avut şi a dat sens. Vadim este un sens.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI