CLIPELE ÎNSÎNGERATE ALE ROMÂNIEI (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

CUVÎNTUL AUTORILOR
În articolele şi cărţile pe care le-am scris fiecare dintre noi, sau în colaborare, am încercat, prin puterea cuvintelor, să prezentăm situaţia grea prin care a trecut România timp de 26 de ani.
Din păcate, prea puţini au înţeles demersurile noastre jurnalistice, sau au fost ignorate de toţi cei care ar fi trebuit să reacţioneze instituţional.
An de an, România a fost jefuită de „năvălitorii” veniţi din cele patru zări în complicitate cu trădătorii autohtoni, reprezentanţi ai instituţiilor statului, politicieni, oameni de afaceri ş.a. Acest „transparteneriat” al crimei organizate a promovat trădarea, corupţia, jaful, care au permis distrugerea economiei româneşti.
După 25 decembrie 1989, Antichristul a coborît pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, România, pîrjolind-o fără milă. An de an, România s-a transformat într-un stat mafiot, după chipul şi asemănarea celor care au „hăcuit-o”. Sărăcia s-a extins ca un virus mortal, „contaminînd” 80% din populaţia ţării. De 26 de ani sîntem minţiţi cu sloganuri în care populaţia nu mai crede: democraţie, libertate, stat de drept, drepturile omului ş.a. În realitate, an de an, sărăcim, pierdem din avuţia naţională şi ne împuţinăm ca populaţie. Nici un semn de prosperitate, de relaxare economică, nici urmă de speranţă că vor veni vremuri mai bune, care să ne lumineze existenţa scurtă, unică şi ireversibilă pe acest pămînt. România este o ţară ocupată de „asasini economici” care, în complicitate cu „colaboraţioniştii” trădători români (politicieni, miniştri, reprezentanţi ai Serviciilor Secrete, magistraţi, funcţionari publici, oameni de afaceri, jurnalişti şi alţii), obedienţi intereselor „ocupantului”, o jefuiesc fără milă. Politicile internă şi externă ale României sînt dictate din afara ei, din centrele de putere ale Europei şi SUA. Faptul că nu reacţionăm, că nu ne indignăm ieşind în stradă cu zecile de mii, este un semn de slăbiciune a Poporului Român, care încă nu conştientizează că şi-a pierdut suveranitatea şi libertatea pe termen lung. Să sperăm că va veni şi ziua cînd acesta se va dezmetici, va ajunge la limita suportabilităţii şi va realiza la ce tratament umilitor a fost supus. Pînă atunci, însă, ne merităm soarta! Am scris aceste cărţi cu speranţa că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar oamenii, prin cuvîntul lui, lucrează pentru semenii lor prin vorbe şi fapte.
Cartea „Clipele însîngerate ale României” este o prezentare a tuturor prefaţelor cărţilor pe care le-am scris împreună („Războiul spionilor”, „Armagedon România”, vol. I şi vol II, „Frăţia spionilor” şi „Spionii şi Loviluţia”), realizate de specialişti redutabili în domeniul analizelor politice, militare, a Serviciilor Secrete, economice şi sociale.
Timp de 26 de ani, elitele intelligence-ului românesc sînt într-un război al spionilor şi contraspionilor pentru integritatea Statului Naţional Unitar Român, într-un context deloc favorabil României. De aceea, abordarea acestui subiect extrem de sensibil, dar mereu de actualitate, a fost o prioritate în preocupările noastre şi am încercat să scriem cu obiectivitate, cu decenţă, fără a fi marcaţi de patimă, fără să iubim sau să urîm. În cuvîntul nostru, denumit al „autorilor”, am prezentat un scurt istoric al confruntării din umbră a elitelor în spionaj şi contraspionaj, cu intenţia de a conştientiza pe cititorul mai puţin avizat de ceea ce a reprezentat şi încă mai reprezintă „frăţia” spionilor şi deciziile politice, militare şi economice ale celor care conduc o ţară.
Dar, nimic nou sub soarele Balcanilor, zonă unde aderarea culturală a ţărilor române, aflate sub conducere fanariotă, la spaţiul cultural byzantin era literă de lege. Fenomenul se petrecea în Secolele XVII-XVIII, adică la peste două sute de ani de la ocuparea Constantinopolului de către otomanii conduşi de sultanul Mahomed al II-lea „Cuceritorul”, act care încheia din punct de vedere istoric ciclul glorios al Byzanţului.
Aşa cum bine remarca reputatul analist Bogdan Radu Herzog, la sute de ani de la căderea Byzanţului, intelectualitatea laică sau ecleziastă din Ţara Românească şi Moldova vorbea, predica, scria, citea, şi tipărea în limbile greacă şi slavonă, aşa cum pictura şi arhitectura aveau reminiscenţe byzantine, iar domniile se negociau la „Înalta Poartă”, popular Ţarigrad, Stanbul sau Stambul (Constantinopol, numit anterior Byzantion şi rebotezat de către turci, la 28 martie 1930, Istanbul – numele ar proveni din cuvintele turceşti „Islam” şi „bol”, care semnifică „acolo unde Islamul abundă”). Firesc, entuziasmul pentru Byzanţ şi lumea greacă, cum evidenţia şi marele istoric Nicolae Iorga, este cu atît mai paradoxal cu cît, domniile pămîntene, de pe vremea marilor voievozi români, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul fuseseră indubitabil mai legate de cultura apuseană decît de lumea greacă, deşi impactul religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat. Domnitorii moldoveni şi valahi din Secolele XIV-XVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor din Centrul şi Apusul Europei Medievale. Acum, Estul European pare să reînnoade povestea nostalgică, dovedind un ataşament special pentru instituţia Uniunii Europene, tot mai intens criticată în înseşi ţările care au constituit-o. În Germania, Franţa, Italia, Spania, Grecia, Marea Britanie, Suedia, Austria curentele de opoziţie faţă de instituţia Uniunii Europene sînt tot mai puternice. Sînt atacate între altele, moneda unică, birocraţia ineficientă şi lipsa de responsabilitate în faţa cetăţeanului, şomajul în creştere îndeosebi în rîndul tinerilor, dispariţia industriilor manufacturiere, calitatea tot mai proastă a educaţiei, vîrsta de pensionare în creştere, imigraţia necontrolată şi copleşirea populaţiei autohtone de alogeni care nu au nimic comun cu Europa şi tradiţiile ei, degenerarea morală şi dictatura corectitudinii politice.
La ea acasă, UE se zbate să supravieţuiască, realităţile vieţii de zi cu zi fiind mai convingătoare decît o presă de sistem şi o armată de „analişti politici” care vîntură de zeci de ani viziuni mincinoase. Euroscepticii, de orice coloratură, de la patrioţi naţionalişti la centrişti motivaţi economic şi pînă la stînga radicală, cîştigă procente în cam toate ţările din Vestul şi Centrul Europei. Într-o perioadă atît de confuză pe care o traversăm sîntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: trăim o realitate crudă a zilelor noastre, menită a prefaţa prăbuşirea Europei unite, sau rezultanta unei vaste operaţiuni de spionaj şi dezinformare a Statelor Unite? Politologii şi analiştii de marcă ai lumii, în primul rînd cei americani, din mediile academice de mare prestigiu, susţin şi pun această variantă a conspiraţiei antieuropene din ultimul deceniu, în cea mai mare parte, pe seama politicii Washingtonului, a faptului că această politică a fost şi este exercitată de către cercurile ultraconservatoare, strîns legate de interesele Complexului Militar Industrial al SUA. De reţinut, din 1990, fără nici o întrerupere, SUA au continuat cursa înarmărilor, fapt ce a condus la apariţia unui imens dezechilibru în plan militar între SUA şi restul lumii. Totuşi, saltul economic considerabil al Germaniei, în ciuda crizei economice, precum şi investiţiile majore ale principalelor puteri europene în dezvoltarea arsenalului comunitar, nu puteau trece neobservate de către americani.
Firesc, „Casa Albă” nu poate tolera o Uniune Europeană puternică economic şi militar, aşa cum nu vede cu ochi buni o eventuală apropiere tot mai mare între Uniune şi Rusia. Tot atîtea motive pentru ca, după cum consemna şi reputatul colonel (r) Florian Gîrz (scriitor şi analist politico-militar), în discursul politic american adresat lumii exterioare să-şi facă loc o suită de sintagme de natură să provoace stupefacţie şi îngrijorare, precum: folosirea războiului ca instrument de menţinere a păcii (probabil cea mai mare inepţie din istorie); dreptul exclusiv al SUA de a declanşa războaie preventive, primul fiind cel împotriva Irakului; cruciada împotriva terorismului percepută în toate statele musulmane drept o „cruciadă împotriva islamului”; cine nu este cu noi este împotriva noastră; ultima destinaţie a istoriei lumii este societatea americană; SUA, naţiunea indispensabilă lumii.
Mai alarmantă decît toate este pretenţia Washingtonului că SUA, ca „unică superputere”, este în măsură, prin puterea sa militară fără egal în istorie, să croiască, cu de la sine putere, o nouă ordine politică mondială. Cu alte cuvinte, hegemonia SUA asupra lumii este inevitabilă, indispensabilă şi obligatorie. Cu toate acestea, majoritatea politologilor şi analiştilor responsabili şi neaserviţi politic sînt de părere că omenirea se îndreaptă, nu spre o „lume monopolară” americanizată, ci spre o „lume multi-polară”. Acest din urmă proces va fi însă îndelungat şi dureros. Procesul de „globalizare” este interpretat diametral opus de pe cele două maluri ale Oceanului Atlantic. Uniunea Europeană se conturează tot mai mult ca o superputere diferită de Statele Unite ale Americii.

(va urma)
General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

COMENTARII DE LA CITITORI