CLIPELE ÎNSÎNGERATE ALE ROMÂNIEI (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

CUVÎNTUL AUTORILOR
Începînd cu anul 2004, pentru prima dată în istoria sa, Uniunea Europeană a adoptat o strategie de securitate proprie, care are foarte puţine puncte comune cu strategia de securitate a SUA şi cu cea a NATO, care de altfel nu mai funcţionează de ani de zile. Tot mai multă lume este convinsă că Washingtonul se foloseşte de „războiul împotriva terorismului” ca de un paravan pentru cucerirea militară a celor mai bogate zone strategice ale lumii în petrol şi alte resurse naturale de mare valoare. Într-o expresie concentrată, cercurile politice conducătoare ultraconservatoare de la Washington vor să transforme supremaţia militară americană în avantaje economice pe scară globală. Europenii asistă neputincioşi? Categoric nu! Totuşi, fac o greşeală imensă prin încercarea de marginalizare a Rusiei. În loc să atragă Moscova spre o uniune de la Atlantic pînă departe în stepele Asiei şi de la Mediterana pînă la Oceanul Îngheţat, Uniunea Europeană face, fără să realizeze, jocul Statelor Unite. Tocmai a acelei Puteri mondiale care a provocat uriaşa criză economică şi gravele probleme legate de moneda unică, lipsuri ce au lovit şi continuă să lovească în Europa Unită. O Europă ce s-a transformat într-un imperiu preocupat prea mult de cucerirea de noi sfere de influenţă, pentru a mai ascunde acţiunile de încercuire a Rusiei aplicate conform strategiei „anaconda”, imaginată pentru prima dată la începutul Secolului XX de Halford Mackinder. Prin această strategie, spaţiul eurastiatic este sugrumat încet, dar sigur de către „unionişti” prin limitarea accesului Rusiei la mările calde. Aceeaşi strategie „anaconda” este argumentul care explică în bună parte multe din ultimele mutări geopolitice:
* invitaţia adresată Georgei – un stat cu o economie nesemnificativă, măcinat de conflicte interne şi cu două provincii ostile pe care nu le controlează – Osetia de Sud şi Abhazia. În acest caz un argument strategic suplimentar îl constituie şi segmentarea relaţiei Rusia – Iran, plus încercuirea completă a Iranului din toate punctele cardinale: Est – Afganistan, Pakistan; Sud – Arabia Saudită, ţările Golfului; Vest – Turcia, Irak; Nord – Georgia;
* invitaţia adresată Moldovei – cu probleme economice la fel de grave ca şi Georgia şi cu provinciile rebele Transnistria si Găgăuzia;
* scutul de la Deveselu – ridicolul „argument” de anihilare a „rachetelor cu focoase nucleare iraniene” îndreptate împotriva Europei, care l-a făcut să izbucnească în rîs pe preşedintele Vladimir Putin în cadrul unui interviu, devine irelevant chiar şi pentru profani în contextul recentelor negocieri;
* recentul conflict americano-chinez în jurul spaţiului de notificare aeriană declarat de China („ADIZ – East China Sea”).
Mai mult, dezlănţuirea crizei ucrainiene cu larga asistenţă a Uniunii Europene nu vine întîmplător la scurt timp după marile succese diplomatice ruseşti în problemele Siria şi Iran. Faptul că medierea rusă a condus poate la evitarea, fie şi pentru moment, a unui război de anvergură regională cu efecte greu de contabilizat, pare să nu fi satisfăcut toate părţile implicate. Reacţia a fost mutarea teatrului de acţiune mai aproape de Rusia, percepută ca principal opozant al sistemului hegemonic euroatlantic actual. De aici şi pînă la reacţia Moscovei n-a fost decît un simplu pas, iar rezultatele asaltului numeroşilor reprezentanţi ai Serviciilor Secrete ruseşti n-au întîrziat să apară. Ucraina s-a distanţat de Uniunea Europeană, prin refuzul de a semna Acordul de Asociere (AA) şi Acordul de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv (ALSAC) cu UE la Summitul de la Vilnius, respectiv prin aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan (UVRBK). Prin mutările enunţate anterior, Federaţia Rusă a dovedit că procedează cu mijloace coercitive, cu ameninţări implicite şi sancţiuni preemptive – formule care nu sînt de bun augur pentru proiectata Uniune Eurasiatică (o formulă de integrare regională a fost proiectată de Moscova pentru 2015). În plus, se adevereşte că mult uzitatele constrîngeri extraeconomice sînt de domeniul trecutului în Europa. Iar UE nu a ajuns la performanţa SUA de a acţiona politic coerent în politica sa externă. În schimb, Uniunea Europeană este unul dintre marii jucători economici globali, spre deosebire de Rusia. Politica externă a Rusiei acţionează foarte coerent şi performant, dar economia sa lasă de dorit.
Revenind, întrucît nu poate ignora soarta celor aproximativ 10 milioane de ruşi din Ucraina, Rusia va fi pusă fie în situaţia de a ajuta o Ucraină independentă în întregul ei, fie de a se implica în conflictele etnice care mocnesc în ţara vecină. O implicare directă ar însemna tocmai căderea în capcana întinsă de inamici, iar asistarea pasivă la ceea ce se întîmplă în imediata vecinătate unei părţi importante din populaţia rusă este echivalentă cu renunţarea la statutul de mare putere. Ieşirea dintr-o astfel de dilemă nu poate avea decît trei soluţii:
* salvarea integrităţii Ucrainei în contextul unei independenţe prietenoase faţă de Moscova (ceea ce încearcă Rusia acum);
* partajarea oficială a Ucrainei pe linia greu de trasat a identităţilor etnice şi lingvistice, un proiect care nu va fi posibil fără un veritabil scenariu bosniac, pe care orice forţă pacifistă din lume ar trebui să-l evite;
* partajarea neoficială, de facto, a Ucrainei, după modelul transnistrean, osetin sau abhazian, guvernul de la Kiev încetînd să controleze vaste regiuni ale ţării – acestea fiind guvernate de regimuri locale promoscovite. Avînd în vedere dimensiunea regiunilor şi importanţa lor economică şi demografică, acest lucru echivalează cu pierderea de către Ucraina a suveranităţii sale, atît în faţa Bruxellesului – în Vestul Ucrainei, cît şi în faţa Moscovei în regiunile rusofone din Est şi Sud. O atare strategie probabilă, în lipsa unui compromis de natură să salveze Ucraina independentă, se va realiza pe cît posibil fără intervenţia externă a Rusiei, doar prin activarea unor forţe politice locale obediente, sprijinite de bazele militare din Crimeea. Un alt risc major al crizei ucrainiene constă în posibilitatea deteriorării relaţiei Moscova – Berlin, una din axele fundamentale ale proiectului eurasiatic pentru renaşterea Europei. Şi, pe lîngă implicaţiile asupra Rusiei, o situaţie conflictuală în Ucraina favorizează net acele forţe care încearcă cu orice preţ să blocheze o apropiere între Europa Centrală şi Rusia. Toţi aceia care doresc să menţină actualul statut al Germaniei de ţară ocupată militar, la 70 de ani de la sfîrşitul războiului, au tot interesul să creeze obstacole permanente pentru a bloca apropierea Centrului European de Rusia, singurul aliat potenţial capabil să ofere anvergura militară şi politică necesară pentru renegocierea statutului de putere mondială. Iar o Rusie care încearcă să se regăsească pe sine după coşmarul comunist este totodată aliatul natural al forţelor conservatoare tradiţionaliste europene, propabil unul din inamicii cei mai de temut ai actualui sistem care domină continentul. Aplicînd strategia „divide et impera”, orice conflict fratricid între europeni nu poate decît să avantajeze actualul sistem şi manipulatorii acestuia, Statele Unite şi, mai nou, China. De partea cealaltă, criza „refugiaţilor” sirieni s-a dovedit pe zi ce trece un alt amplu scenariu al unor Servicii Secrete. Fie ele de la est sau vest, acestea au imaginat un veritabil coşmar pentru Uniunea Europeană, iar vîrful de lance al acestora
s-a dovedit agentul de influenţă al Washingtonului, nimeni altul decît cancelarul Germaniei. Angela Merkel, spre stupoarea unei Europe întregi, a asigurat că orice „refugiat” provenind dintr-o zonă de conflict, în mod special din Siria, este binevenit în Germania, unde va fi bine primit şi susţinut pentru integrare. Ce a urmat se ştie, haosul creat de uriaşul val de „refugiaţi”, din care doar 10% s-au dovedit a fi sirieni, aruncînd în aer graniţele europene.

(va urma)
General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

COMENTARII DE LA CITITORI