CLIPELE ÎNSÎNGERATE ALE ROMÂNIEI (7)

in Alte știri

CUVÎNTUL AUTORILOR
Analiştii politico-militari de o parte şi de alta a Atlanticului au înţeles că tocmai aceasta a fost raţiunea de bază a creării NATO, şi nu apărarea împotriva „expansiunii comuniste”, aşa cum s-a pretins timp de 45 de ani de război rece. Dacă rolul NATO s-ar fi rezumat la apărarea împotriva „pericolului comunist”, alianţa ar fi trebuit să se dizolve după dispariţia Tratatului de la Varşovia, colapsul „lumii comuniste” şi dezmembrarea fostei URSS, dar acest lucru nu s-a produs, datorită opoziţiei înverşunate a Washingtonului. Sub privirile întregii lumi, Uniunea Europeană se conturează tot mai mult ca o superputere, prin excelenţă în plan economic, ca un centru de putere a unei „lumi multipolare” în devenire, cu o viziune şi interese diferite faţă de cele ale SUA. Cine mai crede că lărgirea NATO şi a Uniunii Europene sînt două acţiuni „complementare” riscă să aibă mari surprize şi dezamăgiri în viitor.
NATO „lărgit”, din voinţa politică şi eforturile Washingtonului, va fi o alianţă militară nefuncţională, încorporînd „Vechea Europă”, reprezentată cu precădere de Franţa şi Germania, pe care SUA nu mai pot conta, şi „Noua Europă”, cuprinzînd fostele state „inamice”, membre ale defunctului Tratat de la Varşovia, în care americanii îşi pun speranţele pentru a se mai putea menţine în Europa. Pentru perioada cît va mai exista, NATO nu va mai fi o alianţă menită să apere zona euro-atlantică împotriva unei agresiuni externe, pentru că un asemenea pericol nu există. Încercările Washingtonului de a angaja NATO în războaie în afara zonei sale de responsabilitate stabilită prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 au eşuat şi nu vor avea nici o şansă de succes nici în viitor. Tot ce va putea face NATO este să împiedice izbucnirea unor războaie între proprii săi membri. Putem lua în calcul un conflict între Spania şi Marea Britanie în problema Gibraltarului, dar şi mai probabil între Grecia şi Turcia, care constituie „călcîiul lui Ahile” al NATO. La acestea se vor adăuga şi problemele conflictuale dintre alţi membri admişi, cum este şi disputa fără sfîrşit dintre România şi Ungaria în problema Transilvaniei. Un adevăr fundamental scăpat din vedere de către clasa politică din România este acela că NATO nu a oferit şi nu oferă garanţii ferme de securitate statelor membre. Acest lucru rezultă din conţinutul Articolului 5 al Tratatului de la Washington, care a fost negociat timp de un an de zile cu statele Europei Occidentale, care nu l-au acceptat în această formă, dar care le-a fost impus de către Washington, prin presiuni şi ameninţări că nu se vor bucura de „binefacerile” Planului Marshall dacă nu îl vor accepta.
Iată cum sună acest articol: „Părţile (adică statele semnatare) sînt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor: ca atare, ele convin că, dacă un asemenea atac se va produce, fiecare dintre ele exercitînd dreptul de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut de articolul din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta partea sau părţile astfel atacate, luînd imediat, individual şi de acord cu celelalte părţi, MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI NECESARĂ, inclusiv folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice atac armat în acest fel şi orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfîrşit atunci cînd Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru a restabili şi menţine pacea şi securitatea internaţională”.
Nu trebuie să fii expert în drept internaţional pentru a-ţi putea da seama că sintagma …MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI NECESARĂ… elimină orice idee de „garanţii ferme de securitate” din acest articol. „Măsura pe care o va socoti necesară” partea semnatară poate fi şi aceea de a nu lua nici o măsură. Pentru prima dată în istoria NATO, articolul 5 a fost invocat în legătură cu teribilele atacuri teroriste împotriva Statelor Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, dar a rămas fără urmări.
România, ţara cu cele mai contestate frontiere din Europa, ar fi bine să nu se considere în deplină siguranţă ca membră a NATO. Să ne reamintim lecţiile de istorie: am fost aliaţi cu Ungaria în „Axa de Fier”(1940-1944) şi am pierdut partea de nord-vest a Transilvaniei. Ne-am regăsit ca aliaţi ai Ungariei în Tratatul de la Varşovia şi ne-am ales cu „Regiunea Autonomă Maghiară”. Oare prezenţa alături de Ungaria în NATO ce surpriză ne va aduce? Să nu se uite, de asemenea, că, în iunie 1999, generalul american Wesley Clark, în calitate de comandant suprem al NATO, a declarat public, în auzul întregii Europe, că „Tratatul de la Trianon este învechit”. Iar acest adversar declarat al României Mari, l-am numit pe Wesley Clark, a fost consilier al premierului Victor Ponta! Prin urmare, România ar trebui să ducă o politică deosebit de echilibrată şi să-şi caute sprijinitori în Europa, nu peste Atlantic sau în Asia (a se vedea cazul Chinei).
(va urma)
General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

COMENTARII DE LA CITITORI