Coincidenţe (2)

in Alte știri

Imagini de neşters

Sîntem atît de acaparaţi de lumea materială revelată de simţurile noastre, încît ne este aproape imposibil să acceptăm existenţa unor fenomene pe care nivelul actual al ştiinţei nu le poate explica. Un astfel de  fenomen a avut loc într-un sătuc din Spania. Într-un din zilele anului 1970, Maria Pereira, o femeie simplă, a observat că pe dalele din bucătărie a apărut chipul unei femei. Prima reacţie în faţa unei astfel de ciudăţenii a fost uimirea, dar şi-a alungat-o repede şi a început să cureţe ceea ce ea considera că este doar o pată ce aduce cu  trăsăturile feţei unei femei. Străduinţa i-a fost, însă, zadarnică. Oricît s-ar fi înverşunat s-o şteargă, îmaginea se încăpăţîna să nu dispară. A găsit, totuşi, o altă soluţie, acoperind pardoseala cu un strat de ciment. Dar, stupoare! De data aceasta, biata femeie, care, pînă atunci, nu se confruntase cu  nici un eveniment straniu, şi-a dat seama că nu este de glumit şi că se întîmplă ceva cu totul neobişnuit. Cu timpul, pe cimentul cu care acoperise pardoseala,  au început să apară şi alte chipuri. Ele deveneau vizibile în anumite momente ale zilei, pentru ca, apoi, să dispară pentru un timp. Spirit practic, femeia nu şi-a bătut prea mult capul să descopere cauza acestui fenomen. A preferat să profite, transformîndu-şi casa într-un fel de muzeu în care curioşii erau invitaţi să contemple ciudatele feţe apărute pe ciment, bineînţeles, contra cost. Pelerinajul a sute de oameni veniţi să vadă ciudatul fenomen a luat sfîrşit prin intervenţia autorităţilor laice şi religioase, deranjate de faptul că ele nu aveau nimic de cîştigat. Cazul a ajuns şi în atenţia specialiştilor, care s-au deplasat la faţa locului, dar cercetările nu s-au soldat cu nimic concludent. Chipurile au continuat să apară, sfidînd uluirea pe care o provocau în jurul lor. Peste 3 ani, în anul 1974, Maria Pereira a decis să schimbe cu totul pardoseala  din bucătărie, în speranţa că va scăpa de acest coşmar, de pe urma căruia nici măcar nu mai putea să cîştige vreun ban. În acelaşi an, profesorul Argumosa a fost martorul unei astfel de apariţii, pe care s-a grăbit s-o fotografieze. Studiul efectuat în cazul acestei fotografii a avut meritul de a elimina ipoteza, oricum hazardată, a unei halucinaţii colective sau a unei denivelări a cimentului. Misterul nu a fost niciodată dezlegat. Cîţiva săteni au avut ideea de a săpa în subsolul casei, descoperind acolo oseminte. De atunci, a circulat zvonul că acea casă a fost construită pe locul unui vechi cimitir, unde fuseseră îngropaţi creştini omorîţi de mauri în Secolul al XI-lea.

Un caz asemănător s-a întîmplat în America, în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. În vremea acea, în Statele Unite au avut loc grave conflicte de muncă. Noi ne-am obişnuit să privim această ţară ca pe un paradis terestru, unde oamenii beneficiază de salarii foarte mari şi au cele mai bune condiţii de trai, dar puţini sînt cei care mai ştiu cît de dură a fost epoca expansiunii industriale. Condiţiile de muncă în minele din Pennsylvania erau de-a dreptul îngrozitoare. Majoritatea minerilor erau irlandezi, alungaţi de foametea din ţara lor. Cîţiva dintre ei au reuşit să-şi încropească o viaţă mai bună, unii au ajuns chiar bogaţi, dar cei mai mulţi munceau din greu pentru o bucată de pîine şi asta se întîmpla nu numai în domeniul minelor, unde patronatul era acaparat de galezi sau de englezi. Ciocnirile între muncitori şi proprietarii minelor erau foarte frecvente, ceea ce a dus la crearea, de către mineri, a unei societăţi secrete numite „Mollie Maguires”, care organiza greve şi, uneori, revolte brutale. Aşa s-a făcut că respectiva organizaţie a fost considerată răspunzătoare de moartea a 150 de persoane. Proprietarii minelor au decis destul de repede să reacţioneze în faţa acestei situaţii. Au apelat la serviciile Agenţiei de Detectivi Pinkerton, care a reuşit să-şi infiltreze un agent în organizaţia secretă a minerilor. În urma mărturiei  agentului James Pinkerton, au fost condamnaţi la moarte 12 membri ai societăţii. În anul 1877, Jack Donohue a fost declarat vinovat de uciderea unui contramaistru. O sentinţă de condamnare la moarte prin spînzurătoare a fost pronunţată şi împotriva a 3 sindicalişti, acuzaţi de asasinarea a 9 contramaiştri. Unul dintre aceştia a susţinut, cu tărie, pe tot parcursul procesului, că nu are  nici o vină. În ziua execuţiei, bietul om a fost tîrît cu forţa din celula sa – celula nr. 17 – care avea să devină celebră. Înainte de a o părăsi, prin intervenţia brutală a gardienilor, acesta a reuşit să-şi frece mîna stîngă de praful de pe sol, apăsînd-o apoi pe tencuiala peretelui, însoţindu-şi gestul de următoarele cuvinte: „Amprenta aceasta va rămîne aici penru totdeauna, pentru a-mi susţine nevinovăţia”. Pe tot drumul pînă la eşafod, el nu a renunţat să repete această frază. Cînd trapa s-a deschis, a rămas atîrnat în gol timp de 14  minute înainte de a-şi da duhul. Prezicerea lui s-a împlinit întocmai. Amprenta de pe peretele celulei cu nr. 17 nu s-a mai putut şterge. Peste cîtva timp, Robert Browman a fost numit şerif la Carbon County, regiunea în care au avut loc evenimentele tragice. El a jurat că va face să dispară amprenta care amintea de o cumplită eroare judiciară. Drept pentru care, a angajat o echipă de muncitori pentru a reface total tencuiala zidului pe care se vedea amprenta, mărturia vizibilă şi edificatoare a unei nedreptăţi. A doua zi, dis de dimineaţă, şeriful a intrat în celulă pentru a contempla fericit zidul de pe care, gîndea el, ar fi trebuit să dispară acel semn. Dar… amprenta nu dispăruse! O urmă slabă era încă vizibilă. Spre seară, însă, urma devenise la fel de vizibilă ca în momentul în care bietul condamnat îşi apăsase mîna pe zidul celulei în care nu a mai fost închis nimeni. Amprenta poate fi văzută şi astăzi, dar uşa celulei nu este deschisă decît pentru vizitatorii importanţi, curioşi să constate că, într-adevăr, ea nu poate fi ştearsă. Spre sfîrşitul anului 1978, cineva a acoperit amprenta cu un strat de vopsea, dar în zadar! Semnul a reapărut. Ce altă explicaţie am putea găsi decît aceea că  durerea resimţită de un om căruia i se lua viaţa fără să fie vinovat continuă să se materializeze şi să facă de neşters dovada nevinovăţiei sale?

(va urma)

Margareta Chetreanu

COMENTARII DE LA CITITORI