Colonizarea României

in Război corupției

Dacă de politicieni vădit mediocri, corupţi, cinici nu putem scăpa, acest fapt se întîmplă pentru că sistemul îi fabrică, spre propria-i siguranţă, prin vechile metode adaptate. Ungaria, ţara care îşi plătea tinerii aflaţi în serviciul militar obligatoriu, în proletcultiştii ani ’50, oferă, astăzi, zeci de mii de euro celor care vor să revină acasă. Guvernul român, prin toţi titularii care s-au aflat la Palatul Victoria, face tot posibilul să transforme ţara într-un teritoriu al nimănui, producînd o frisonantă consternare. Cu fiecare schimbare de gardă guvernamentală, pe fondul lipsei temeiurilor, reforma se situează provocator în pura contradicţie, fatală actului administrativ, lucrurile mergînd tot mai rău. De unde vine această fatalitate, dacă nu din faptul că instituţiile esenţiale, sistemul politic, nu au nici o legătură cu viaţa românilor? Nu se poate vorbi, sub nici un chip, de performanţă, în plină sufocare publică. Programele de dezvoltare par a fi desprinse din aberaţiile comuniste în numele cărora se putea exercita orice abuz, cu prioritate, cînd cineva avea altă opinie. Lucrurile ar putea fi simplificate şi eficiente, fără această saga politicianistă care ascunde noi şi noi posibilităţi de păstrare a sistemului mafiot. Românilor li se cere o solidaritate care îi ţine de multă vreme în moarte clinică. Fărîmiţarea societăţii, pentru a nu se putea exprima şi lua decizii în chestiunile importante, este politica noastră de stat. Obligaţia instituţiilor, privind interesul general, ar fi fost tocmai crearea pîrghiilor de consultare şi decizie, drept esenţiale, în absenţa cărora nu există decît corupţie.

Aducerea în scenă, deloc întîmplătoare, a unor nulităţi, cu dublă cetăţenie, pune în pericol resursele publice. Politica de cadre la nivel guvernamental pare a nu mai fi sub nici un control al societăţii, situaţie mai mult decît alarmantă. Funcţionarii guvernamentali trebuie să aibă o relaţie perfectă, obligatoriu transparentă, cu societatea, pentru o apreciere exactă a situaţiei realităţilor. Toate acestea mult deasupra specificului birocratic, în care se camuflează mercenarii. Folosirea unor marionete tehnocrate, a căror expertiză e mai modestă decît a politrucilor, creează un vid poate mai grav decît cel provocat de corupţie. România are destui potenţiali funcţionari capabili să ocupe orice poziţie, oameni de care nu ştie nimeni. Aducerea în sistem a unor persoane din exterior, lipsite de relieful minim necesar, continuă mizerabilul algoritm politic. Absolvenţi de la Harvard, Cambridge nu pot fi, peste noapte, nişte voci, din simplul fapt că aceste mari universităţi nu fabrică roboţi ai succesului. Sfera valorilor este ceva mai complicată, asemenea vieţii, şi numai emulaţia intelectuală poate fi decisivă. Folosirea unor garanţii ridicole ascunde o nesfîrşită manipulare căreia va trebui să i se pună punct prin aducerea în discuţie a unor proiecte, fără ingrediente politicianiste.

Sub presiunea unor schimbări care nu mai suportă amînare, ne îndepărtăm tocmai de acestea. Unele ţări europene foste comuniste, Ungaria, Cehia, Polonia (aflată sub un puseu riscant, însă deloc de neglijat), au luat permanent distanţă faţă de partenerii strategici, păstrînd reacţia publică în drepturile ei legitime, element decisiv pentru atmosfera democratică. Hipnoza indusă românilor de corupţia endemică asupra parteneriatelor strategice, în fapt politicianiste, i-a transformat pe politicienii noştri în veritabili avocaţi ai unor cauze personale, spre menţinerea puterii. Avem, în consecinţă, o politică externă lipsită de respiraţie practică, intelectuală, morală şi naţională, mai limitată decît în vremuri de război. Diplomaţii, atîţia cîţi mai sînt şi cum sînt, au fost şterşi de pe lista vocilor publice. Faptul de a fi ales nu dă dreptul nimănui de a se erija în demiurg al treburilor publice decît în cazul în care se imită sau se instituie o dictatură. Vedetismul, altă creaţie a degradării mediului socio-politic, precum şi miturile salvatorilor neamului ne-au aruncat deja în apologia unui ,,miracol” absolutist. Fenomenul este identic perioadei cînd s-a instalat comunismul. În lipsa argumentelor, a soluţiilor, se aducea un membru al Academiei, demn de muzeul dinozaurilor, evident, care devenea garantul tuturor posibilităţilor şi deciziilor. Şi astăzi absurdul are garanţi, tot felul de persoane şi instituţii, într-o încercare, pînă una-alta, reuşită, de perturbare a realităţilor curente.

Parteneriatul public-privat va trebui instalat în toată amploarea lui morală, pentru funcţionalitatea sistemului public. În Colonia actuală trebuie reinstaurate regulile de ţară în care cetăţenii decid, nimeni altcineva. România trebuie să se recentreze, cu accent ferm pe democraţie, dezvoltare economică şi eliberarea cetăţenilor dintr-un sistem care nu îi reprezintă. Cele mai elementare decizii vor trebui supuse votului public. Politicienii sînt slujitori ai societăţii, nu dumnezei, cum se întîmplă acum. Colonia la care au lucrat toţi cei care astăzi conduc ţara este şi rezultatul unei societăţi căreia i s-a reprimat continuu spiritul civic, instalîndu-se un individualism primitiv, bazat de raţiunile imbatabile ale supravieţuirii. Cum o altă dictatură nu poate fi salvarea de dictatură, sau posibilitatea de anulare a alteia, nici actuala clasă politică nu mai poate reprezenta pe nimeni.

O întrebare se impune în subsidiarul tuturor criticilor aduse situaţiei interne a ţării: cînd, cum începe decolonizarea?

IOAN VIERU (,,Cotidianul”)

COMENTARII DE LA CITITORI