Comentînd tabloul nevoii de grotesc…

in Alte știri

Motto: „Oricine loveşte un om, în mine loveşte, şi tot ce se face sau zice, pînă la urmă se-ntoarce la mine“.

Walt Whitman – „Cîntec despre mine însumi“

 

Pasionat fiind de pictură, de artele vizuale în general, fac, uneori, exerciţiul de a privi lumea ca pe un tablou  în culorile totalităţii faptelor -parafrazîndu-l pe Wittgenstein şi al său „Tractatus logico-philosophicus“. Pentru echilibrul compoziţiei, încerc, însă, să includ nu numai faptele, acestea tinzînd să încarce cu prea multe umbre „pînza“, ci şi dorinţele exprimate public. Ei bine, privind tabloul recentelor zile, criticul poate ajunge la următoarea concluzie – niciodată contemporanii noştri nu au fost mai atinşi de schijele bătăliei dintre eterna himeră „vom fi iarăşi ce-am fost“ şi etnogeneticul „a-i muri şi capra vecinului“.

Dar, să cometez cîteva detalii ale tabloului.

În stînga, în „secţiunea de aur“ a tabloului, strada fremătă pentru că norvegienii au luat copiii unei familii de români. Reacţia este firească – dar e, oare, normală pentru o ţară în care peste o sută de mii de copii sînt, anual, ucişi prin „democraticul“  avort? Nenăscuţi, ce-i drept… Dar, ca să folosesc un termen agreat de contemporanii de mai sus, copii  care, în mod întemeiat, sînt  suspicionaţi că ar fi ales să trăiască, nu să fie sfîrtecaţi, zdrobiţi şi redaţi lumii în chip de cenuşă… Familiile, cel puţin mamele, române, nu norvegiene, au ales altceva pentru ei, copiii. Ceauşescu a fost condamnat pentru genocid – mai întîi, pentru morţii revoluţiei – s-a dovedit că au fost doar două sute, şi aceia ucişi fără ordin. Apoi, s-a spus că, din cauza decretului dat de el, în 1966, au murit peste 10.000 de femei, în 23 de ani, cele care au ales să avorteze ilegal. Deci Ceauşescu a fost, totuşi, un criminal. Ceea ce nu se spune este că, în perioada anterioară promulgării decretului, s-au înregistrat, anual, peste 1.000.000 de avorturi – ceea ce înseamnă că, în cei 23 de ani, Nicolae Ceauşescu a salvat de la inexistenţă, de la moarte sigură, peste 20 milioane de români, adică echivalentul populaţiei României… O populaţie care, datorîndu-i viaţa, s-a bucurat de moartea lui. Cine ştie, poate că şi plutonul de execuţie a fost format din aceia care, în absenţa decretului ceauşist, ar fi fost condamnaţi la inexistenţă de proprii părinţi. Poate că ei, neavortaţii dictaturii, sînt, azi, în stradă strigînd, pe bună dreptate -„străini, daţi înapoi copiii români!“.

Revenind la tablou, să comentăm detaliile – expresivitatea personajelor apărute în scenele prezentului – după zeci de ani de societate liberă şi europeană, priviţi, în ochi, mulţimea– NU veţi surprinde licărul speranţei în mai binele comun, general, ci veţi regăsi străfulgerarea urii (faţă) de „cei ce nu sînt cu/ şi ca noi“, a nevoii de condamnare a cuiva, oricare i-ar fi numele, numai pronunţat să-i fie… Parcă fiecare strigă: „vrem justiţie pentru răzbunare, o răzbunare nu pentru dreptate, ci din invidie pentru reuşita celui pedepsit. Oamenii din tablou aleg mass- media, care este mai vehementă, care cere pedepse mai cumplite, mai generalizate. Personajele zilei nu sînt în căutarea viitorului, ca lecţie a trecutului. Ca nişte suferinzi ai unei dezumanizante maladii mentale, ei nu admit prezentul,  ci invocă greşeli de ieri şi repetă secvenţele unor cumplite erori ale secolelor de mult apuse…

În stînga, jos, urmînd acelaşi pricipiu de estetică şi punere în evidenţă – altă scenă interesantă… altă fobie naţională, de dată recentă – să scrii cărţi în puşcărie. Trusturile, patronate de diverşi anchetaţi sau condamnaţi, datoare la Stat mai ceva decît o regie falimentară, au tăbărît, în marea lor dorinţă de justiţie, pe autorii cărţilor scrise în puşcărie. S-au alăturat şi cîţiva politicieni parveniţi, iar ministrul „tehnocrat“ al Justiţiei, persoană adusă la putere prin acţiuni departe de lege, a sărit imediat în favoarea vocii  „poporului“. Însă, nimeni nu s-a sesizat în legătură cu absurdul prevederii din actuala legislaţie –  cică, o lucrare ştiinţifică care aduce noutăţi în domeniu echivalează cu scutirea unei luni de pedeapsă! Las la o parte cvasi-imposibilitatea de a scrie o asemenea lucrare în atari condiţii, dar mă întreb cît de înapoiat, de semidoct să fii să echivalezi un eveniment ştiinţific – asta este, de fapt, o lucrare de gen care aduce elemente noi în domeniu – cu o lună de pîrnaie? Evident, actul normativ a fost, de la început, o prostie, fiind, în primul rînd, o bătăie de joc la adresa cercetării ştiinţifice. Dar atacurile actuale împotriva scrierii cărţilor sînt dovezi de necunoaştere, de  ignorare a ideii trinomului corectiv – condamnare prin sentinţă, ispăşire a pedepsei şi reintegrare în societate. În opoziţie cu aceste atacuri, o societate sănătoasă ar trebui să răsplătească efortul de a scrie sau de a gîndi o carte în acele condiţii. Nu este obligatoriu să fie o carte ştiinţifică, pentru că, repet, este absurd să asociezi noutatea cu reducerea pedepsei (privative de libertate), ci o carte, pur şi simplu. În fond, multe dintre marile cărţi ale lumii tratează teme legate de greşeli ale vieţii, iar autori de seamă au trecut prin episoade concentraţionare. Culmea ipocriziei, opinia publică avidă pînă la obsesie de telenovele cu infractori, de emisiuni cu interlopi, de „muzică“ rap, hard sau manele ce preamăresc golănia – ei bine, aceiaşi opinie publică nu este de acord ca un Giovani Becali, Cristi Borcea sau Voiculescu să-şi povestească, într-o carte, viaţa şi să li se reducă din pedeapsă. Eu, unul, mă declar pentru modificarea legii, pentru că o carte scrisă sau gîndită cu sinceritate poate fi un indiciu al unei evoluţieii pozitive, de reintegrare, şi chiar poate deveni o valoare culturală – în acest caz existînd şanse mult mai mari decît în cazul unei „ lucrări ştiinţifice care să aducă noutăţi în domeniu“. Cred că (re)educarea prin artă, prin cultură este metoda cea mai eficientă la toate nivelele – dar este şi vitală pentru evoluţia societăţii.

Dar iată, ascuns printre detaliile groteşti ale tabloului – mă rog, există o tendinţă exagerată spre estetica urîtului în lumea de azi – se vede un portret al unui „pictor“ actual -Tolontan, cunoscut ca un exemplu de curăţenie morală neaoşă. Împarte dreptatea, cu culori stridente, în stînga şi în dreapta fiind, de cînd se ştie, de partea „celor mulţi”. Adică, a celor cu bani mulţi. A început ca „zugrav“ la ziarul de casă al FSN, „Azi“, în perioada în care gaşca în cauză a distrus şi a vîndut economia; a trecut, apoi, pe la galeriile de artă ale lui Mitică Dragomir; după ce a trăit din banii acestuia, l-a trădat în favoarea unui mecena acuzat de escrocherii maxime, Adrian Sîrbu. După care, a ajuns la alt „protector al literaturii şi artelor“, filantropul Dan Voiculescu. Dar Tolo a rămas un artist, un luptător pentru dreptate.

În fine, lumina nemaifiind chiar bună, nu mai pot continua comentariul artistic. Revin la statutul de cetăţean român. Privesc oglinda, dar am grijă să nu fiu în faţa ei – s-ar putea să văd ceea ce nu îmi convine -un portret al artistului la tinereţe, fără abilitatea lui James Joyce de a masca anii în care am crezut că voi picta tablouri cu oameni demni de a fi înfăţişaţi în scene care nu acordă grotescului onoarea de a se afla în prim plan.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI