Complexul „Curtea de Argeş“

in Polemici, controverse

Capacitatea locurilor de veci de la Curtea de Argeş este destul de limitată pentru cîte simboluri ale Neamului am fi gata să ne îngropăm acolo. A venit, deci, momentul să construim un stadion de fotbal pentru ceremonii funerare în jurul mînăstirii, ca să umplem galeriile cu pelerini disperaţi de trecerea în nefiinţă a unor artificii cu iz naţional. Nu contest valoarea unor simboluri ale Neamului şi eficienţa lor catalitică într-o ţară dezbinată. Constat doar că managementul acestora este toxic pentru România.
Pe cît ar fi de în vogă să criticăm slugărnicia României faţă de hegemoni, să ne tragem de şireturi cu ambasadorul SUA la Bucureşti, ori să arătăm cu degetul spre Bruxelles pentru subdezvoltarea sistematică impusă României, în suflet tînjim după un şef importat. Deşi ne doare să asistăm la jefuirea ţării, la exploatarea nemiloasă a zăcămintelor naturale, la înrobirea omului de rînd sub finanţa mondială, hrăniţi de pe rafturile unor retalieri străini, ne iubim stăpînii. Ne lăsăm ţara amanet. Este firesc ca, într-o lume globalizată, pe meleagurile Meşterului Manole să roiască de lume, de la Hohenzollern la Lupescu şi, mai nou, Bourbon-Parma, deoarece ţărîna românească îmbibată cu sînge nobil din Berlin, Paris sau Londra este expresia unui popor primitor, tolerant şi – desigur – bine integrat.
Îmbibaţi şi noi, de asemenea, de autodispreţ şi autocritică, ne-am ales drumul fericirii prin a ne supune oricui, numai celebru să fie, obligatoriu străin, indiferent că ne vorbeşte limba sau nu, doar pentru a ne simţi membri ai unei familii mondiale. Consider că facem o mare greşeală dacă ne mulţumim cu un statut de patruped într-o casă domnească, în loc să ne găsim un loc demn în lume.
Cum se explică înghesuiala la Curtea de Argeş? Este expresia spiritului duplicitar la români, care, pe de-o parte, îşi iubesc ţara, şi-ar da viaţa să o apere de cotropitori, dar, totodată, o servesc pe tavă, ca pe-o gîscă umplută cu fructe zaharisite şi ficat grăsuţ. Românul este dispus să dea tot, dacă stăpînul îi oferă în schimb un cadru romantic, sub forma unei poveşti pline de nostalgie şi spoială. Îi bărfim, îi înjurăm, dar în suflet îi venerăm. Dacă psihologii tot au definit iubirea spontană a ostaticilor faţă de nişte terorişti drept „fenomenul Stockholm“, atunci să ne uităm mai cu atenţie la episodul „Curtea de Argeş“! Asistăm la manifestarea unui complex în massă, în care o naţiune roieşte narcotizată în jurul unor oseminte de colonialişti, pe care îi urăşte pentru că le-a răpit cîndva libertatea, dar, totodată, îi invită duios să o pătrundă pe deplin.
Preţul locurilor de veci nu ţine cont de crize economice sau tensiuni pe piaţa imobiliară. Sînt scumpe şi rezervate unei pături alese. Nu oricine are privilegiul să capete 2 metri cubi de ţărînă la Curtea de Argeş. Doar că, din nou, costurile familiei de sînge nobil le suportă neamul. Şi asta, după ce a pierdut un contribuabil membru al Casei regale, care, oricum, era datoare fiscului cu cîteva zeci de milioane. Dar, în cer, se mîntuiesc şi păcatele, şi datoriile.
Ca naţiune, ar fi de preferat să ne preocupe mîntuirea Neamului aici, pe pămînt, dar, pentru asta, mai întîi trebuie să admitem că avem un handicap: Istoria ne-a învăţat să fim slugi şi marele nostru fetiş este să stăm cu basca în mînă în faţa altora. Nemulţumirile şi durerea uneori resimţită cu biciul pe spinare sînt fireşti şi subsidiare, motiv pentru care ar fi un act de maximă onestitate istorică să-i oferim şi domnului Klemm, într-o zi, un loc de veci la Curtea de Argeş. Probabil ne-am simţi onoraţi dacă ar accepta măcar portarul ambasadei oferta generoasă.
Credibilitate, predictibilitate, seriozitate şi respect în ochii altor naţiuni nu vom putea dobîndi fără să fim sinceri cu noi înşine. Dacă menirea noastră este de a involua festiv, cu panglici, de la industrie la agricultură de subzistenţă, atunci, măcar să ne specializăm pe roadele pămîntului făcînd colive pentru tot globul (iată nişa pe care o căutam de 26 de ani, aici putem fi, în sfîrşit, primii). Fotbal tot nu mai avem, e păcat să irosim stadioanele! Doar să fim atenţi! Cu prea multe ceremonii funerare, să nu ne ducem şi ţara la groapă.
Încă două cuvinte: Eminescu – „Doină”.

Radu Golban

COMENTARII DE LA CITITORI