Complicata anchetă din 20 mai 1987 (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Transferul acelui fost locotenent-colonel de la Centrală în secţia noastră nu era de natură să dea naştere la suspiciuni, fiindcă acest lucru se practica. Dar şeful secţiei – un nemernic – cunoştea bine care era rostul ăluia acolo. Cel puţin 2 inşi ştiau că a fost introdusă în birou o cîrtiţă nenorocită, care să noteze tot ceea ce discut eu şi să raporteze la Securitate. Nu au lansat nici un semnal în sensul ăsta, deşi ştiau, ca toţi românii, că trăim sub ocupaţie comunistă.

Cu toate că ne cunoşteam bine, avînd copiii la aceeaşi şcoală, nici şefa de cadre n-a schiţat vreun gest, măcar să-i fi spus ceva secretarului organizaţiei PCR, fiindcă ştia că sînt în graţiile lui.

I-a spus în 1988, cînd am fost trimis, val-vîrtej, într-o deplasare la Iaşi, fiindcă urma să vină în Bucureşti o delegaţie din SUA şi nu cumva să mă întîlnesc eu cu americanii, să le spun că, din 192 de ţări, sîntem pe locul 87. Şi acest lucru se întîmplă fie pentru că la noi „trîndăvia e mai răspîndită decît aiurea“, cum spunea Rădulescu-Motru, fie pentru că se fură în draci, fără pic de ruşine.

Locotenent-colonelul delator mi-a adus o carte semnată de Lucreţiu Pătrăşcanu: cuvîntări, conferinţe, discursuri. M-a rugat să o citesc şi să notez observaţiile mele. Nu era prima dată cînd mi se cerea să citesc o carte de către o persoană interesată să-mi afle sensibilităţile sufleteşti. Astfel am aflat că Pătrăşcanu, cel ucis cu un glonte în ceafă – care a lăsat în urma lui un mit, cum că la Cluj ar fi zis „Mai întîi sînt român, şi apoi comunist“ – şi-a meritat soarta. În minciuna asta – „mai întîi sînt român, şi apoi comunist“ – cred toţi românii, că e plăcută. Dar este minciuna lui Pavel Apostol, un delator al lui Pătrăşcanu. Mai clar: l-a pîrît la Poliţie, zicînd că aşa s-ar fi exprimat acesta. Din cîte ştiu, magistraţii erau din clasa celor bogaţi. Veneau să lucreze pentru prestigiu social, nu pentru a se căpătui, să vîndă şi să cumpere procese; că, în zilele noastre, vor fi fost şi ceva excepţii, nu am date statistice. Se ştie, însă, că, în perioada interbelică, aveam 4.000 de puşcăriaşi, iar după 1989, numărul lor a crescut la zeci de mii. Iată un dezastru moral. Dar de la magistratura burgheză la magistratura proletară era o cale lungă. Poate şi pentru că, înainte de război, cei ce slujeau Justiţia aveau frică de Dumnezeu.

După ce am citit cartea lui Pătrăşcanu, am scris vreo două pagini despre acea mizerie. În încheiere, am aşternut următoarele rînduri: „Nu am cunoscut magistratura burgheză, dar am cunoscut-o bine pe cea proletară“. Şi îmi exprimam părerea că insul şi-a meritat glonţul în ceafă.

Ştiam de la dr. Traian Andreescu că, atunci cînd i s-a prezentat dosarul Mareşalului Antonescu, de comutare a pedepsei cu moartea, Regele a vrut să semneze, dar că Pătrăşcanu a strigat: „Nu se poate, Majestate, a trădat“. Şi acesta era ministru al Justiţiei. Murdară justiţie! Mareşalul a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord, iar ei le-au predat ruşilor.

La ancheta din 24 iulie 1987, generalul mi-a spus: „Sîntem adversari, dar eu recunosc: îmi place cum scrieţi“. La observaţiile mele făcea aluzie. Zic ,,general”, pentru că securistul mă anunţase, la 20 mai 1987, că voi fi anchetat, citez: „de superiorii noştri, care nu sînt mulţumiţi de noi, şi care vor să vă cunoască, să vă vorbească“.

Din 20 mai pînă la 23 iulie, în acel an, am trăit sub o mare tensiune. De cîte ori suna telefonul, tresăream: „O fi generalul!“. Două luni de presiune psihică, pentru că nu ştiam cum se vor comporta: erau imprevizibili, veneau din gunoiul societăţii.

M-au sunat în 23 iulie, să mă prezint a doua zi – ei aşa procedau, ca să nu dormi noaptea, să-ţi slăbească rezistenţa. Eram trecut prin încercări de felul ăsta, aveam o rezistenţă de excepţie, dar nu puteam fi, în nici un caz, liniştit. Îi spun securistului care mă avea în supraveghere: „Domnule, am bilet de tren, merg 3 zile la Mare”. Cum mi-ar mai fi tihnit mie Marea! Nu vă puteţi imagina, fiindcă nu aţi fost cu noi în celule. El mă întreabă: ,,Pentru ce oră?”. ,,Pentru orele 14”, îi răspund eu. „Cu noi terminaţi în cîteva ore”. I-am mulţumit, în gînd, lui Dumnezeu, încă o dată. În 24 iulie 1987, mă duc la Radio Progres, semnez condica. Sub comunişti, era esenţial să semnezi condica, nu conta că funcţionărimea se bătea de muscă prin birouri. Adevărul este că nici muncitorii nu trăgeau pe brînci. Era un fel de ,,trai pe vătrai”. Dau de un bolşevic mai mărunt şi îi spun să anunţe că sînt chemat la Securitate. Eu iscăleam condica la ora 6, că aveam statut de muncitor şi lucram ca proiectant, la porunca Securităţii. Ceilalţi veneau la ora 7. Ajuns la Securitate, mă anunţ la poartă şi aştept. Vine securistul, face o plecăciune. Fără glumă, o plecăciune; oare ştiau ei ceva de mirabilis annus 1989, exact 200 ani de la Revoluţia franceză? Aşadar, omul era manierat, dar mai văzusem eu scenarii din astea. Cînd intrăm în clădire, îl avertizez: „Să nu mă loviţi peste dinţi, că îi am pe sîrmă”. Face ochii mari, a mirare: ,,Dar cine v-a lovit?”. Zic: ,,Dvs.”. – ,,Eu?”. – ,,Nu chiar, fratele, ori colegul dvs. de bancă”. Şi la alte anchete le spuneam la fel, că îmi dăduseră dinţii jos, în 14 aprilie 1977. Omul mă introduce într-un birou şi se preface, la fel ca şi ceilalţi din încăpere, că are o altă urgenţă, să aştept. Avea pe dracu’. Erau schemele lor de intimidare, care făceau parte din procedura anchetei – jocul clasic, dintre călău şi victimă.

Nu trece mult timp, şi insul vine din nou, rugîndu-mă să am răbdare, că mai întîrzie niţel, cică s-a prelungit urgenţa. Eugen Barbu i-ar fi zis: ,,Să moară mă-ta?”.

După alte cîteva minute, deschide uşa însuşi generalul, tuns ,,perie”, ca gestapoviştii, şi, cu un aer oarecum parşiv, îmi zice, înainte de a dispărea: „Lăsaţi haina jos, discuţiile nu trebuie să fie protocolare”. A înţeles că nu mă puteam prezenta în cămaşa cu mînecă scurtă, cu toate că era caniculă. Am dat haina jos. Apoi, apare securistul, îmi spune că operaţiunea ,,urgentă” s-a încheiat şi că vor veni îndată. ATENŢIE, oameni buni, cititori ai acestor mărturii răzleţe. Întorc capul spre uşă, în dreapta, acolo unde se afla el, şi îi spun: ,,Eu sînt pregătit să aştept 25 de ani!”. Asta era unitatea lor de măsură. Securistul a înţeles cum stă chestiunea şi a zis: „Lăsaţi, lăsaţi … ce glumă!”. Montaigne (1533-1592) spunea că actele de curaj maxim, de sfidare a forţei, ţin de o ţicneală! Nu, nu e cazul meu, vă asigur. Martor îmi este Dumnezeu. Aş vrea să aflu şi eu că au mai existat, în lume, asemenea răspunsuri. Nu ţin foarte mult să fiu singurul într-o astfel de situaţie. Într-adevăr, după alte cîteva minute, intră generalul, urmat de securist, care mă prezintă. Primul începe să recite: ,,La Paris, în Lupanare de cinisme şi de lene/…/ Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?”. Apoi, sare la altă idee: „Ştiţi, desigur, Gogu Constantinescu a descoperit Teoria sonicităţii”. După care, trece la citate din filozofii antici. Mă uit la el buimac, nu ştiam ce vrea de la mine. Generalul se mai potoleşte şi îmi spune: ,,Sînteţi un om normal, nu puteţi ignora construcţiile, Metroul, Canalul…”. Vine şi securistul cu o veste bună: „Domnul Baurceanu are un băiat, excelent student la Electronică”. Dăduseră ei cu nasul, pe acolo, prin catalog. Generalul zice: ,,Felicitări!”. Poate chiar era o apreciere sinceră, fiindcă toţi doreau ca progeniturile lor să urmeze o astfel de facultate, la absolvirea căreia se dădeau repartiţii în marile oraşe. În plus, electronica era o specialitate cu o largă aplicaţie practică: în industrie, în învăţămînt, în domeniul medical etc. Şi, imediat, adaugă: „Vă iubiţi copilul”. Propoziţia lui m-a surprins şi, intuindu-i subînţelesul, mi-am pierdut uzul raţiunii. Am răcnit la el: „Tovarăşe general, să ştiţi că sînt foarte rezistent la şantaj”. – ,,A!, nu, am zis şi eu aşa, liniştiţi-vă”. Nu am ţinut seama că prin atitudinea mea, de sfidare a forţei, primejduiam soarta copilului meu.

(va urma)

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI