Complicata anchetă din 20 mai 1987 (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Eu nu cred că ancheta aceea a fost o victorie a mea, mai degrabă Dumnezeu nu le-a permis, atunci, securiştilor să mă îngenuncheze. De-a lungul vieţii I-am simţit mîna protectoare, aşezată pe umărul meu stîng. Am avut parte de 3 accidente care, teoretic, ar fi fost mortale: intoxicaţii cu monoxid de carbon, din care, în mod obişnuit, nu te mai trezeşti. Eu m-am trezit în ultima clipă.

Începe ancheta. Generalul: ,,De ce ne contestaţi realizările? Aţi fost chemat de multe ori, vi s-a atras atenţia să vă potoliţi, dar aţi continuat“. Îi răspund că m-am străduit, dar nu am izbutit întotdeauna. Am în spinare 43 ani de prigoană. Se miră: „Ce vîrstă aveţi?“. Îi spun că, pentru mine, începutul a fost la 23 august 1944. ,,Totuşi, zice el, noi sîntem la putere şi, dacă nu vă potoliţi, ajungeţi iarăşi în puşcărie“. Apoi, adaugă: ,,Daţi o declaraţie că nu ne mai denigraţi?“. – „Dau“, accept eu. – ,,Dar să scrieţi că o faceţi nesilit de nimeni“. – „Scriu“. – ,,Bine, numai că aţi mai scris şi nu v-aţi respectat cuvîntul. E pentru ultima oară cînd sînteţi avertizat“.

Cînd ajungeai într-o anchetă, te simţeai un om disperat. Nici puşcăria nu mi s-a părut atît de cumplită. Fiindcă există şi riscul să-ţi scape vreo informaţie, în urma căreia mînia proletară să se abată asupra altuia. Ei asta voiau: să te compromită. Cum zicea Shakespeare, în ,,Henric al IV-lea“, prin personajul Arhiepiscopului de Canterbury: ,,Pe duşman să nu-l ucizi, să-l corupi. Dacă l-ai ucis, îl faci erou, dacă l-ai corupt, îl desfiinţezi“.

Am avut şi eu o zi bună, atunci, la 24 iulie 1987. Mi-au urat zile frumoase la malul Mării. De unde atîta gentileţe la nişte securişti? Bănuiau ei, oare, că în 25 decembrie 1991 îşi va da demisia Mihail Gorbaciov? E posibil! Destul că, ajuns în stradă, lumea mi se părea, dintr-odată, mică. Nimeni nu era mai falnic şi mai puternic decît mine. Mai că îmi venea să-i opresc pe trecători şi să-i întreb: „Ştiţi voi de unde vin?“. Grigore Moisil spunea că numai proştii au certitudine, oamenii inteligenţi mai au şi îndoieli.

Eram convins că sistemul în care trăiam era unul criminal. Chiar dacă avea nişte avantaje: asistenţă medicală şi învăţămînt gratuite, ,,polonicul“ asigurat. Sincer, nu credeam că voi apuca să văd sistemul acesta prăbuşit. E adevărat că economia de piaţă încă se mai afla (în 2003, cînd mi-am notat aceste rînduri), în mîna fostei Securităţi. Tot ei erau călare pe noi. Ei ne fixau preţurile la utilităţi. Ca să ajungă la conducerea ţării oameni buni la suflet, cum spunea un înţelept, trebuie să treacă 3 generaţii.

Adesea mă întreba cel ce mă turna la Securitate în 1987 dacă ştie şi copilul meu de dorinţa pe care o aveam, de a emigra. M-a inspirat Dumnezeu şi i-am spus că el e student şi nu participă la intenţia noastră. Îi spusesem individului că am depus cererea în 1979 şi că, din 1982 aveam O.K-ul. N-am făcut prostia să-i spun că fiul nostru, încă de la 12 ani, numai asta ne-a cerut: să ajungă în America. El, copilul, ştia că am un prieten foarte bun, pe dr. Traian Andreescu, dar şi alţi cunoscuţi de încredere. Ne şi gîndiserăm la o căsătorie de convenienţă, investind o sumă de bani, ce urma să fie restituită.

Eu mă adresam acestui excrement social cu apelativul ,,nea Costică“, iar el îmi spunea ,,dl. Ionică“. Între cele 2 anchete (20 mai – 24 iulie 1987) insul şi-a făcut apariţia în secţia unde lucram: „Ce mai faci, ce nu mai faci?“. Într-un moment în care am rămas în încăpere doar noi, ce credeţi dvs. că îmi spune banditul? „Dl. Ionică, eu v-am turnat la Securitate“. Nu l-aş fi crezut, dacă nu mi-ar fi menţionat numele colonelului. Acest colonel semăna bine cu mine. O cunoştinţă i-a şi spus: ,,Semănaţi aşa bine cu Ionică!“. Nu voia să fie rău, mînca şi el o pîine pe seama suferinţei noastre. Cînd ajungeam în biroul de anchetă, el nu se aşeza pînă nu mă aşezam eu. Mă ruga să fiu relaxat, parcă ar fi vrut să spună: ,,Simţiţi-vă ca acasă“. Mă cunoştea foarte bine din dosar. La plecare, mă saluta: „Să auzim numai de bine“, binecunoscuta formulă cu care se încheiau emisiunile de la Europa Liberă… Altă dată, îşi exprima regretul că am căzut în sectorul lui: se simţea stînjenit că trebuie să mă ancheteze, şi nu minţea. Radiam bunătate şi sinceritate. Dacă avea o licărire de omenie în el – şi cred că avea – ştia, în mod cert, că lucrurile pe care era obligat să le facă sînt o samavolnicie. De altfel, se scuza: „Şefii noştri îmi tot cer: «Ia mai cheamă-1 pe Baurceanu!»“. Odată l-am întîlnit pe stradă şi l-am oprit, în ideea de a-l umaniza niţel, pentru că nu mai eram în prăvălia lui: ,,Şi dvs. aveţi copii…, ştiţi bine că nu moşteneşte nimeni pămîntul“. Omul era speriat ca nu cumva să ies la vreo manifestaţie. În acel moment şi-ar fi pierdut pîinea, aşa funcţionau treburile. L-am asigurat că nu intră în firea mea să grăbesc lucrurile, am răbdare să aştept. Aşa cum bine scria Rudyard Kipling, ,,Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicînd,/ (…)/Vei fi un om pe-acest pămînt“.

Cînd mi-a spus banditul de la Radio Progres că m-a pîrît, am izbit în birou cu o riglă de plastic, urlînd la el: „Şi dumneata, TOVARĂŞE?“. A doua zi m-am dus la Centrală, să recuperez de la el textul pe care îl scrisesem despre Pătrăşcanu. M-a minţit că-l va căuta, că nu ştie unde l-a pus. De fapt, îl predase deja la Securitate. Bestia se uita la mine ca un cîine hăituit, şi-mi vorbea cu durere în glas: ,,Vă rog să nu-mi mai spuneţi TOVARĂŞE, ci «nea Costică», aşa cum o făceaţi înainte“. I-am răspuns: ,,Nu mai ţine, TOVARĂŞE, te-am crezut om, dar m-am înşelat“. Şi Seneca spunea că înşelăciunea doare al dracului. Aşa ne-am despărţit. S-a dus în satul lui, din judeţul Neamţ, şi s-a spînzurat. Avea 49 ani şi 2 copii studenţi. La ancheta din 24 iulie 1987 ştiau şi securiştii cum sfîrşise unealta lor, care m-a vîndut exact ca Iuda. Mă simţeam răzbunat de justiţia implacabilă.

Nu am vrut să moară, era destul dacă s-ar fi căit. Înainte de a recurge la acel gest, apucase să-mi spună că, după retragerea lui, lăsase unei colege sarcina de a-i continua mîrşăvia. O proastă, şi asta, fiindcă, de n-ar fi fost aşa, nu şi-ar fi vîndut sufletul mizerabil Securităţii. Colac peste pupăză, nu era nici vreo Cosînzeană. Nu o lătra nici un cîine. M-am întîlnit cu ea, întîmplător, după evenimentele din decembrie ‘89: era distrusă că regimul lui Ceauşescu se prăbuşise.

Prin 1987, împreună cu un inginer, ea insista pe lîngă secretarul PCR din instituţie să mă cheme la şedinţa lor şi să mă tragă de urechi. Asta şi-ar fi dorit leprele… Secretarul organizaţiei de partid abia îşi făcuse ucenicia de om pe lîngă mine. Mereu mă întreba ce cred eu despre Lenin, zicîndu-mi că, în opinia lui, acesta a fost o valoare şi că, dacă ar fi trăit… Iar eu îi spuneam: ,,Lenin a fost cel mai mare criminal pe care 1-a cunoscut omenirea“. La un moment dat, mi-a mărturisit: ,,Domnule, se ţin leprele astea de mine“, referindu-se la înlocuitoarea nenorocitului ăla de turnător şi la un amărît de inginer bîlbîit, cu care ea se înhăitase. În Biblie scrie că pe cei răi îi va însemna Dumnezeu ca să-i recunoaştem. ,,Vedeţi că o să vă chem în faţa membrilor Comitetului PCR – m-a prevenit secretarul de partid -, dar să nu rîdeţi de prostia lor. Te prefaci că îţi însuşeşti avertismentul. Iar în privinţa mea, te rog să nu mă iei în seamă, nu e cazul să te superi“. Aşa a şi fost la şedinţa cu pricina. A început secretarul PCR: „Tovarăşe, citiţi articolele din «Scînteia» şi ironizaţi ceea ce scrie acolo. Ştim că, pentru dvs., toate sînt nişte prostii“. – ,,Nu voi mai comenta“, am răspuns eu. Un altul din comitet zice: ,,Dvs. aţi avut cîteva conflicte cu societatea noastră, la începutul începutului. Şi aţi rămas cu imagini deformate“. Poate, cîndva, o să îi răspund.

Am plecat două zile la Mare. Cînd m-am întors de acolo nu prea vorbeam – schimbarea îndeamnă la meditaţie. Am stîrnit, totuşi, nedumerirea muierii ăleia de la serviciu, care m-a şi întrebat: ,,Ce se întîmplă?“. Nu m-am obosit să-i dau vreo explicaţie.

În 1988, o altă canalie m-a obligat, în anchetă, să scriu, după dictare, că am fost un ingrat, că, deşi societatea mi-a dat casă şi serviciu, eu hulesc întruna. Individul se mira că nu am instinct de conservare. Observaţia lui era corectă: nu am iubit viaţa. „Cine vrea să trăiască precum un vierme nu are dreptul să ţipe cînd este strivit“, spunea Kant. Iar Biblia ne învaţă să nu stăm cu ochii la paiul vecinului, ci să ne ducem crucea cu demnitate.

Sfîrşit

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI