„Compunînd Prometeu“

in Polemici, controverse

Mitologia Antichităţii eline reprezintă, pentru omul modern, însumarea în simboluri de mare universalitate a unei gîndiri de proporţii uriaşe. Ea sintetizează şi transpune în aria culturii europene milenii întregi de frămîntare spirituală. Şi este interesant de constatat cum „redescoperirea” acestui univers spiritual urmează grade diferite de înţelegere şi de interpretare.

Renaşterea şi barocul au interpretat mitologia greacă sub semnul unei revelaţii protestatare, văzînd-o ca pe o descătuşare din dogmele rigide ale secolelor anterioare. Însă înţelegerea simbolului, a abstractizării cu vigoare generalizatoare, a trebuit să mai parcurgă cîteva etape decisive pînă în zilele noastre.

Figura demiurgului Prometeu, la fel de legat de slăbiciunile oamenilor ca şi de forţa magică a celor nemuritori, a fost, fără îndoială, un subiect ideal pentru artă. Poziţia sa mediatoare (asemenea unui Hercule, sau a fiinţelor-simboluri situate la hotarul dintre real şi ireal) a folosit, deopotrivă, scenelor pastorale şi idilice ale Secolelor XVII şi XVIII, ca şi patosului romantic, sau extazului impresionist de la finele secolului XIX. La Beethoven găsim o adevărată obsesie pentru ceea ce era numit, în accepţiunea timpului său, „mitul” prometeic. În buletinul lui Salvatore Vigano, imortalizat prin muzica Titanului, facem cunoştinţă cu un Prometeu „graţios” care – asemenea lui Amphitrion – însufleţeşte statuile prin muzică. Este, poate, un început de simbolizare, prin viziunea „focului sacru” muzical. O simbolizare care va cunoaşte, un secol mai tîrziu, frămîntarea înnoitoare a armoniei lui Skriabin, de data aceasta, o „obsesie” de altă natură, mai elevată, statornicind în istoria muzicii contemporane acordul numit – pe drept cuvînt – „prometeic”.

În felul acesta, înţelegerea contemporană a „mitului” a făcut un pas hotărîtor înainte. Transpunerea scenică a lui Fauré, deşi încă puternic îngrădită de gustul şi manierele postromantismului, cuprinde, însă, germenele unei noi viziuni: Prometeu – omul, renegat al crepusculului olimpic, eroul uman al marilor prefaceri. Or, toate acestea necesitau o serioasă reconsiderare a elementelor de limbaj muzical, a formelor de exprimare şi interpretare a ceea ce trebuia să fie teatrul muzical contemporan. Dacă putem vorbi de „formule”, atunci încercările Secolului XX s-au oprit cu precădere asupra operei-oratoriu, un gen care – prin concizia sa – permite reliefări viguroase, construcţii precise de formă, conturări structurale reprezentative.

Opera ,,Prometeu”, pe care am compus-o, conţine un scurt preludiu orchestral, care expune nucleul tematic al întregii muzici – un material care va cunoaşte, pe parcurs, cele mai variate transformări structurale şi de nuanţare, caracteristice dramei.

Primul tablou ne dezvăluie frămîntările aceluia care, ca semizeu, este sortit să aparţină universului olimpic, cu toate plăcerile sale – dar care, prin natura-i umană, vrea să sufere alături de semenii săi de la poalele Eladei. Atmosfera este olimpiană, realizată prin adevărate „adieri” sonore (harpă, celestă, coarde ţinute), învăluind un decor voit simbolic, în care se va naşte ideea marelui „rapt” – acel foc divin care, după versurile poetului, „va chema toţi oamenii la viaţă”.

Temătoare, nimfa Eromeni urmăreşte frămîntările bărbatului iubit, intuind nenorocirile ce se vor abate asupra aceluia care îndrăzneşte să se împotrivească zeilor: ,,La sînul meu, şi totuşi mi-eşti aşa departe,/ Oare vreo gîndire străină ne desparte?”. Neliniştea culminează într-un moment de intensitate lirică, degajînd dramatismul atmosferei. Este tocmai fundalul de deplină eficienţă pentru apoteoza simbolului prometeic: trezirea Pămîntului din somnu-i fără vise, transformarea întregii omeniri într-o generaţie de demiurgi.

Odată cu tabloul 2, pătrundem în atmosfera grotescă a „consiliului divin”. Se relevă jelania lui Hephaistos, căruia i s-a furat focul sacru.

Apariţia lui Zeus este marcată la fel de grotesc, printr-un cor mixt – zei şi zeiţe – în care vocile dublate reprezintă sonoritatea voită a unei măreţii lipsite de substanţă. Judecata este severă şi confruntarea, dramatică. Ea exprimă simbolul confruntării a două concepţii mari, concentrate, aici, în fiinţa a două personaje ale acţiunii. Cu şi mai multă strălucire revine tumultul viziunii prometeice din tabloul anterior; dar, de data aceasta, descătuşarea afirmării o înalţă pe culmile conflictului.

Ultimul tablou ne înfăţişează – în ambianţa aceleiaşi simplităţi simbolice a tabloului prim – ispăşirea semizeului care îndrăzneşte să trezească omenirea. Durerea celui înlănţuit este, însă, plină de seninătate – în glasul său cîntă natura, idealul, libertatea.

Reîntîlnim, ca structură, în această temă elementele începutului – însă într-o ipostază nouă: după frămîntarea expunerii iniţiale şi după dramatismul conflictului din tabloul al doilea, motivele înveşmîntează, aici, seninătatea unei împliniri pătrunse de un amestec de bucurie şi de durere. Ultimele cuvinte ale lui Prometeu reflectă seninătatea în faţa sfîrşitului, acea lumină care coboară şi în sufletul Oedip-ului enescian.

Tipologia acestei lucrări conduce la momentul vechiului madrigal dramatic italian, care nu a fost încă îndeajuns exploatat în muzica contemporană… Dacă Monteverdi nu ne-ar fi lăsat decît cele 3 madrigale dramatice (,,Tancred şi Clorinda”, precum şi supradimensionatele ,,Orfeu şi Euridice” şi ,,Încoronarea Popeii”) ar fi fost suficient ca el să intre, la loc de frunte, în Istoria muzicii universale. Şi nu este întîmplător faptul că şcoala contemporană italiană (Petrassi, Dallapiccola, Nono) a reluat, cu noi sensuri, acest madrigal dramatic.

Ca admirator al culturii italiene, am căutat să actualizez acest sens în operele mele – desigur, însă, de pe poziţia unui compozitor român.

Am adaptat piesa academicianului Victor Eftimiu la opera-oratoriu Prometeu, menţinînd scheletul original al tragediei; am socotit că, din punct de vedere muzical, este bine să continui în mod creator moştenirea enesciană, urmărind să realizez o sinteză între mijloacele noi de expresie ale artei contemporane şi străvechiul filon folcloric românesc. Am evitat „romantismul disperat” şi „expresionismul”, preferînd o atitudine clasică asupra tragicului, aproape optimistă, cu un permanent echilibru. Principiul componistic, de a încadra opera în ample forme simfonice – în cazul de faţă, sonată, scherzo, passacaglia -, l-am preluat de la Alban Berg care, în geniala sa operă Wozzeck, a avut, desigur, o influenţă covîrşitoare asupra discursului muzical din opera zilelor noastre. Am dorit ca lucrarea mea să reprezinte un imn dedicat luptei omului spre mai bine şi, sub acest aspect, flacăra aprinsă a legendarului Prometeu constituie un simbol etern, simbolul celui care va rămîne – după cum spune Marx – „cel mai mare sfînt şi martir din calendarul filozofic al omenirii!”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI