Comunismul bun, comunismul rău

in Polemici, controverse

Pe măsură ce anii de rostogolesc cît mai departe de momentul ’89, sînt tot mai puţini cei care ştiu ce a însemnat, de fapt, comunismul pentru România, pe de o parte, şi pentru omul de rînd, pe de altă parte. Am trăit în acel regim 20 de ani, timp insuficient ca să-l judec, dar suficient pentru a-mi spune o părere. Nu am să arunc acum cu noroi într-un regim pe care efectiv nu-l pot agrea, dar nici nu-l pot pune la gunoi în întregime, mai ales că el, regimul, a avut şi părţi bune. Dacă e să fiu întrebat ce a avut bun comunismul, pot spune că învăţămîntul era bun, performant, şi că, drept dovadă, imediat după revoluţie, diplomele românilor plecaţi în Vest erau foarte apreciate. De fapt, tot ce însemna învăţămînt, fie el universitar, liceal sau profesional, era apreciat în Occident. În afară de învăţămînt, mai exista şi industria dezvoltată de către regimul comunist imediat după preluarea puterii în 1947, industrie care funcţiona perfect în cadrul Uniunii Est Europene de atunci, numită CAER, dacă nu mă înşel, şi care avea la bază cooperarea ţărilor din Lagărul Comunist, cum ni se spunea pe atunci. Cel mai era frumos în perioada aceea, şi asta am resimţit-o din plin, era siguranţa. În special siguranţa copiilor. Noi, indiferent în ce clasă eram, nu acceptam ideea de a merge la şcoală însoţiţi de părinţi. Nu exista aşa ceva. Spre deosebire de adulţi, care nu ştiu cît de liberi erau, copiii erau liberi, se simţeau liberi, fără să-i pună cineva cu ceva în pericol. Nu îmi amintesc ca în perioada aceea să fi existat vreun copil agresat de vreun adult, vreun copil răpit etc. Poate că au existat, chiar dacă e puţin probabil, şi am mari rezerve că se aplica sintagma „regimul aplica cenzura” în acest caz. Siguranţa nu se datora Securităţii, ei aveau alte probleme de rezolvat. Miliţia era cea care funcţiona suficient de bine pentru a băga în sperieţi pe cei care doreau să atace vreun copil. În fapt, legea era destul de dură cu cei care aveau astfel de preocupări. Ca o concluzie în ceea ce priveşte siguranţa în perioada aceea şi ca o comparaţie cu ce se întîmplă acum, cred că pe atunci copiii erau cu adevărat liberi, iar adulţii încorsetaţi în sistem, în timp ce acum, cei oarecum liberi par adulţii, în timp ce copiii trăiesc efectiv într-un continuu asediu. Libertatea noastră de atunci nu se mai regăseşte în jocurile copiilor de azi, care există poate doar la nivel virtual.

Comunismul, aşa cum eu l-am cunoscut, a avut, cum ziceam, şi părţi bune. Despre părţile rele însă nu vreau să spun veşnicul clişeu – cozile! Se ştia de atunci şi acum se ştie la fel, că acele cozi se datorau dorinţei clasei conducătoare de a achita datoriile către instituţiile financiare internaţionale, în paralel cu obţinerea unei independenţe totale a României în ceea ce priveşte atît finanţele, cît şi sfera geopolitică. Se dorea şi Ceauşescu urmărea cu atenţie obţinerea independenţei atît faţă de URSS, cît şi de Occident, dorinţa lui fiind aceea de a aduce România la un nivel de jucător important în plan internaţional. Cum am spus, nu am să vorbesc de lipsuri, pentru că toţi vorbesc despre asta, dar nimeni nu murea de foame. Exista destul de multă prosperitate în România anilor ’80, perioada cea mai dură din punct de vedere economic, dar nici pe departe atît de tristă pe cum apare ea în conştiinţa societăţii româneşti post-comuniste. Nu a fost nici pe departe un regim atît de opresiv pe cum se spune. Mă refer la nivelul omului de rînd. Nu, nu a fost. Nu veneau securiştii cu Volga şi nici nu te ridicau de pe stradă. Astfel de acţiuni au existat în România, dar în perioada kominternistă. După 1965 însă, nu.

Ştiu sigur că cele mai bune bancuri cu Ceauşescu, cu regimul, le-am ascultat de la ofiţeri de Securitate, care o lăsaseră mai moale cu presiunea socială, ei avînd scopuri ceva mai serioase. Despre cei care vorbesc de teroarea Securităţii, am mari rezerve, mai ales că, aşa cum am spus, la nivelul omului de rînd, cel care trăia normal, pleca în concediu, vizita ţările comuniste prietene etc., astfel de presiuni nu existau. Este adevărat, pentru o anumită clasă a societăţii, astfel de lucruri sigur nu erau de bun augur şi aici ajungem la ceea ce eu consider că nu era ok şi nu are să fie bine niciodată într-un regim de tip comunist: LIBERTATEA de mişcare, libertatea de gîndire, existenţa monopolului statului pe tot ce însemna industrie, comerţ etc. Cu acest aspect nu am fost, nu sînt şi nu am să fiu niciodată de acord, cu un sistem care îngrădeşte în mod premeditat dreptul de întreprinzător, de gînditor şi generator de profit celor care doresc să prospere. Acesta este pricipalul motiv pentru care un sistem comunist nu poate să fie acceptat de către cei care au ca principal argument al muncii materia cenuşie. Şi s-a dovedit că tocmai existenţa acestui monopol a dus la crearea multor breşe în societatea românească din perioada comunistă, chiar dacă, spre deosebire de acum, avea nişte valori bine cristalizate. Exista un mare respect pentru intelectuali, pentru dascăli, pentru studenţi, pentru tot ce însemna intelectualitate. Respect care, aşa cum se vede de departe, acum nu mai există.

În comunism, proletariatul era pus pe primul loc, avînd toate argumentele ca ei să se simtă bine, intelectualii erau lăsaţi undeva la margine, satisfactia nevoilor lor fiind destul de limitata, dar nu lipsea cu desăvîrşire. Majoritatea medicilor, a inginerilor, a profesorilor, fie de liceu, fie universitari, aveau conexiuni atît în ţară, cît şi în străinătate, astfel încît, cu ceva greutăţi, puteau să fie la curent cu ultimele descoperiri în domeniile în care ei activau. Chiar dacă libertatea de mişcare era limitată, mulţi reuşeau să-şi satisfacă nevoile intelectuale. Mai trist era cu cei care doreau să iasă din paradigma comunistului harnic şi vroiau să meargă în Occident pentru a se realiza. Şi aici interveneau cei care asigurau trecerea graniţelor în Iugoslavia sau Ungaria. În ultimii 20 de ani de comunism, au fost multe astfel de cazuri, dintre care unele celebre: Nicu Covaci şi o parte a trupei Pheonix, în anii ’70, fotbaliştii Marcel Răducanu şi Belodedici, gimnasta Nadia Comăneci.

Cînd vorbeşti de comunism, mulţi spun că „toţi aveau case şi locuri de muncă”. Da, este foarte adevărat că aşa era, cel puţin în mare parte. Dar ce se spune mai rar sau deloc este că a avea o casă proprietate în perioada aceea era la fel de greu ca şi acum. La un salariu mediu de 2.600 de lei, foarte puţini erau aceia care îşi permiteau să cumpere un apartament, a cărui valoare depăşea uşor costul unei Dacii 1300, adică 75.000 de lei. Majoritatea aveau case, dar stăteau cu chirie. Este adevărat că era modică, dar pînă la urmă casa nu era a ta, era a statului. Mai precis şi în multe cazuri, casa era chiar a întreprinderii unde lucrai. Pentru că, pentru comunişti, găselniţa pentru a-i pune pe oameni la muncă asta era: munceai, aveai casă. Nu munceai, nu primeai. Şi pe acest subiect putem croşeta destul de mult, prin comparaţie între vechiul sistem şi actualul. Acum, spre deosebire de anii ’80, aproximativ 90% din populaţia României este proprietară. Asta nu este un lucru foarte bun din punctul de vedere al creşterii economice. Atît comunismul, cît şi capitalismul dîmboviţean trebuiau să găsească motivarea pentru cei pe care-i păstoreau să muncească. Înainte se ofereau case clasei muncitoare, la pachet cu locul de muncă. Productivitatea muncii era astfel asigurată. Pentru cei care nu munceau şi o ardeau pe uscat, foarte puţini de altfel, existau legi care îi îndemnau să meargă la muncă, nu atît de drastice, în sensul că nimeni nu te obliga şi nimeni nu te lua din aşternut de acasă. Dar în cazul în care călcai cumva pe bec, societatea te trimitea la muncă. În prezent, cînd 90% sînt proprietari, cum să faci să existe motivaţie pentru a munci?

Sînt mulţi cei care nu înţeleg de ce România nu stă bine la nivel european din punct de vedere al economiei. Păi acest procent de 90% proprietari este în mare parte de vină. Sună ciudat, dar acesta este adevărul. Pentru cei care nu au nici un fel de presiune de ordin financiar, a munci motivat este un lucru abstract. Ei pot oricînd să se lase de muncă, pot să meargă acasă şi nimeni nu le va bate în uşă la final de lună pentru plata unei chirii sau a unei rate. Din acest motiv, ca să dau doar un exemplu, industria americană este atît de dezvoltată, pentru că majoritatea americanilor stau cu chirie sau au rate destul de împovărătoare la bănci. În România însă, se ştie că lipsa forţei de muncă, dar şi a productivităţii este generată în primul rînd de lipsa motivării, dar şi de starea tot mai precară a învăţămîntului, care în ultimii ani s-a mulţumit să cîştige din taxele universitare şi să lase mai moale pregătirea profesională a celor care păşeau cu încredere pragul de 18 ani. La nivelul angajatorilor, chiar dacă nu se declară public, cei care au de achitat rate la bancă, chirii sau alte obligaţii, sînt mult mai motivaţi să muncească şi, prin urmare, sînt mai căutaţi. Ca să revenim şi să expunem diferenţa dintre comunism şi capitalismul cinic de acum, vom vedea că şi comuniştii, ca şi capitaliştii de acum, se confruntau cam cu aceleaşi probleme, doar că aveau moduri diferite de rezolvare. Comuniştii ofereau case la pachet cu locurile de muncă, în timp ce capitalismul oferă credite. Şi într-un caz şi în altul, motivaţia muncii este asigurată.

Ca o concluzie, putem spune că atît comunismul, cît şi capitalismul au şi părţi bune, dar şi părţi rele. Dacă în comunismul cunoscut de mine, cred că învăţămîntul a fost performant, deci un lucru bun, pot spune că interdicţia de a te dezvolta şi a prospera în funcţie de capacitatea ta genetică, nu este un lucru care să fie acceptat. Libertatea de a face cu viaţa ta, din viaţa ta, ceva care te reprezintă, fie că este de natură financiară, intelectuală sau profesională, este esenţială şi necesară în orice societate, de orice tip ar fi ea. Aceasta este de fapt marea problemă şi cu adevărat gravă a sistemului comunist iar chinezii au realizat asta într-un tîrziu şi au reuşit să rezolve acest deziderat. În ceea ce priveşte modul capitalist în care trăim în prezent, cel românesc, şi se pare că în majoritatea ţărilor europene, învăţămîntul nu reprezintă un factor important, şi acest lucru se vede şi se simte tot mai acut. Partea bună însă, în acest caz, este că, cu ceva voinţă, acest deziderat se poate rezolva în timp, aşa cum se poate îmbunătăţii şi modul în care democraţia este implementată la nivelul societăţii.

Cei care acum laudă beneficiile comunismului, fie sînt cei care au avut de cîştigat direct de pe urma lui, fie sînt cei a căror structură se mulează mai bine pe acest regim, fie sînt cei care nu l-au cunoscut. În ceea ce mă priveşte, comunismul mi-a adus o copilărie fericită, dar sînt convins că la maturitate aş fi avut mult de suferit dacă ar mai fi continuat. Din acest motiv îmi doresc ca astfel de vremuri să nu mai revină niciodată pe aceste meleaguri, de fapt, nicăieri pe acest pămînt. Rămîn la credinţa că în viitor va exista un nou model politico-economic, o îmbinare elegantă între sistemul economic francez, democraţia elveţiană cu mici impurităţi chinezeşti.

 

Tano

 

ProstEscu*

COMENTARII DE LA CITITORI