Confesiuni personale

in Tabletă de scriitor

În amintirea fratelui meu, Costică, la 2 ani de cînd a trecut la cele veşnice

– „Nu sînt ce se spune că sînt” – I. Machidon

Literatura nu trebuie acceptată doar prin prisma unui grup de scriitori. Ea există, sau nu există. Ea este, sau nu este. Ea trebuie să existe, că aşa e firesc. În artă, ca şi în credinţă, trebuie să te hotărăşti de care parte a baricadei te postezi: cu Dumnezeu, sau cu necuratul? În cazul nostru, cu oameni de talent, sau cu hahalerele? Dar… Libertatea este de a scrie şi a critica, de a fi sau nu mulţumit de cel care este de acord sau nu cu opiniile tale.

* * *

După o analiză atentă cu mine însumi, observînd prin cîte trece românul, îmi vine să retractez cam tot ce am scris despre ţara mea şi ceea ce am crezut cu sufletul despre semenii mei… Să o fac, să nu o fac? Să zic că mi-e ruşine că sînt român? Să zic: vai de cel care are în jurul său români? Teme la care trebuie să reflectez destul de bine, pentru că nu vreau să cad în extreme. Una e una, alta e alta… A vorbi despre român, ca om, e un aspect, a vorbi despre pămîntul ţării, al României, e altă poveste. Ţara nu trebuie denigrată, e fibra poporului nostru, a înaintaşilor noştri, care au murit crezînd în viitorul ei… Trebuie apărată cu jertfa sîngelui şi căutată cu ardoare de adevăraţi români, nu de slugarnici şi profitori, de care niciodată nu mi-a făcut plăcere să aud. Pentru că s-au băgat cu de-a sila în sufletul naţiei mele… Aceasta e România, acum… A dezmăţului şi a trădării, a lichelelor ajunse la rang de oameni de afaceri, a unor doctoranzi cu acte false. Nu am putere să fac ceva pentru a stopa răul din ţara asta. Cui îi pasă, oare, cînd cel pe care l-ai ajutat cîndva îţi dă cu tifla în nas, cu motiv sau fără, şi care, mişeleşte, te muşcă precum şarpele?… Dar… Trăiesc într-o societate pe care nu am vrut-o. Nu mi-am dorit-o, ci m-am trezit abandonat în poala sa, ca un cîine la marginea pădurii… Nu ştiu dacă ea m-a vrut. Sînt sigur că m-a vrut, cum să nu mă vrea, cînd mă lupt pentru dînsa împotriva tuturor celor care se declară că sînt creştini, dar care sînt trădători pînă-n măduva oaselor, pentru că ei nu au nici sentimente, şi nici drag de glia asta. Am zis bine sentimente, fiindcă, pentru o anumită categorie de cetăţeni, ele nu există, aparent se poate, dar realitatea este alta… Degeaba se spune că apropiaţii celor dragi ţie, pe care tu îi consideri că sînt cu tine, de fapt, sînt primii care se bucură de răul tău. Cum nu le faci jocul, s-a terminat cu înţelegerea, prietenia etc… Eu nu cred în nimic, nu am crezut niciodată că viaţa este leagănul fericirii. Rugaţi-vă… Dumnezeu S-a săturat de noi, ne priveşte cu silă. Şi nu-L putem contrazice. Ştim că, în ochii unora, El este făcătorul lor de bani, şi că este adevărul absolut, ştiinţa minţii. Atunci moartea, moartea, ce rost are pentru OM? Cum de nu i-a găsit nimeni de hac, să nu mai facă atîta rău omenirii?… Apropo, cu ce a greşit fratele meu, Costică, nenea, care a fost legat trup şi suflet de femeia sa, cum de tocmai peste el s-a abătut o suferinţă aşa de grea precum cancerul la colon?… Nu era sărbătoare creştină să nu-şi fi plătit liturghia, bănuţii săi munciţi din greu… Da! E speriat! Are dureri ameţitoare. De cîte medicamente a luat, i s-a făcut greaţă… Şi mă întreb: de ce s-a rugat zilnic la Tine, Doamne? De ce l-ai sfidat, că doar el a fost bun cu Tine, Te-a iubit toată viaţa lui, Ţi-a adus zilnic ofrande, şi Tu l-ai condamnat la moarte înainte de vreme? Pe cînd alţii, trădători de neam şi ţară, au ajuns la vîrste înaintate şi continuă să bea şi să umble cu femei tinere, chefuiesc şi se distrează… De ce cu unii eşti bun, şi cu alţii nu? Îi chemi la Tine, la lumina întunericului Tău, fără explicaţie. Am încă un motiv de a mă certa pe mine pentru toate cîte am pătimit pe acest pămînt frumos, cu oameni pe placul Tău, Doamne!

Cei slabi de înger te susţin şi-şi scot din buzunar ultimul bănuţ să-Ţi facă hatîrul şi, în numele Tău, să cumpere un capăt de lumînare nefiscalizată. Am crezut în Tine, Doamne, dar pentru ceea ce văd că se petrece acum, în lumea asta, îmi vine să mă lepăd de numele meu, de neamul meu, îndoctrinat de atîtea poveşti în numele Tău. Nu-mi pot separa gîndurile de ce e bun şi ce e rău… În cazul acesta, mă supun fără voia mea unei gloate de indivizi. Nu ştiu pînă cînd, că şi aici o schimbare trebuie făcută. Morţii sînt şi ei, în sfîrşit, ai acestei lumi, continuare a morţii prin fiecare dintre noi, fără deosebire, altminterea echilibrul ar dispărea, şi planeta s-ar afla într-un colaps general. Nu Tu ai fi cel care contribuie la mersul lumii – viaţa nu lasă pe nimeni pe dinafara ei, îmi vine să zic. La fel, şi moartea. Sînt două lucruri idisolubil legate între ele, ca şi-n iubire: unul iubeşte, iar celălalt urăşte… Pînă aici, s-ar spune că totul e-n regulă… dar nu ştiu dacă e şi normal. De ce mor copiii?… Eşti prea complex, şi cuvintele Tale sînt prea mîngîioase pentru un păcătos ca mine. Mă revoltă, însă, nedreptatea în care trăiesc şi de care nu voi scăpa, pentru că unii dintre slujitorii Tăi au întrecut măsura, au dus la intoxicarea muritorilor, făcînd prea mult zel de numele Tău… Şi precizez, însă, că foarte mulţi dintre aceştia sînt farsori, profitori, lichele, lingăi… Şi-n Biblie se aduce vorbire despre aceşti nemernici ai miluirii omului. Să revin la mine însă. Vreau să-Ţi mărturisesc, Doamne: fericirea mea pe această lume a stat într-o copilărie şubredă, şi de aici, întreaga mea viaţă a fost un zbucium de pasăre rănită. În rest, nimic… Şi am fost bun. Nu Te-ai uitat în lacrima sufletului meu. Eu nu Te-am interesat. Nu ai avut timp de mine, fiindcă prea mulţi păcătoşi vin la Tine zilnic şi trebuie să-i judeci pentru păcatele pe care le-au făcut în lumea acesta care, de la un timp, e o groapă de gumă de mestecat, de sticle de Coca-Cola şi filme horror non-stop. Şi m-am rugat la Tine să mă dojeneşti într-o secundă că am fost urît pînă la moarte de toţi cei pe care i-am considerat apropiaţi… Altfel, cum se explică faptul că, la marile sărbători, oamenii se omoară între ei, minciunile curg fardate, doar să cadă bine la naivi? Cum, dacă ei au atîta lumină în suflet, de ce mai este nevoie de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi ca să-i supravegheze pe enoriaşii Tăi, tocmai cînd Tu, se zice, înviezi din morţi? Încă o dovadă ca eu să fiu sceptic… Şi de a lăsa Biblia să fie dezlegată de cei îndreptăţiţi să o facă… Eu sînt prea sincer, şi de aceea mărturisesc că mă supăr, dar nu pentru a răsturna preceptele de viaţă, rugăciunile tradiţionale, ci pentru că aşa gîndesc eu, după o viaţă de om, nemulţumit şi zbuciumat de făţărnicia celor din jur, care se feresc să-ţi spună, din laşitate, ce cred ei despre tine.. Iată că eu nu mă tem să spun că românii au ajuns un popor fără de ţară, în ţara lor. Nu a fost ea a noastră, din toate timpurile? Dar vedem că azi se prezintă într-o stare jalnică, şi de vină sînt, în primul rînd, cei care nu s-au ocupat de soarta lor. Nu vreau să spun că unii au fost altfel decît alţii, dar toţi, împreună, au contribuit la mizeria în care trăim, eu şi mulţi din semenii mei, pe cînd slujitorii Tăi fac slalom, cu burţile lor cît batozele de treierat grîul, în jurul caselor Tale de rugăciuni, aduşi de maşini cu mulţi cai putere, mai ceva ca ale preşedintelui ţării. De ce s-or fi rugînd? Niciodată n-am să înţeleg… Şi mă gîndesc la fratele meu şi la mama… Ambii te-au creditat cu credinţa lor, aşa cum nimeni din această lume n-a făcut-o… Şi Tu, Doamne, i-ai ocrotit, da, i-ai ocrotit… Ce boală cruntă i-ai dat lui nenea… Cînd am vorbit cu el la telefon, nu era supărat pe Tine, Doamne. Nu dădea vina nici pe el, nici pe faptele pe care le-a făcut în această lume… Ne-a crescut de mici pe noi, şase copii, pentru că Te-ai găsit să-l chemi la Tine pe tata, să-ţi măture prin ceruri, tînăr şi lefter de sărac… Vezi pentru ce Te critic? Şi sînt multe de spus pentru o dreaptă judecată a Ta. Dacă oamenii vor fi sinceri cu ei şi vor spune ce au pe suflet, cred că toate casele Tale se vor prăbuşi, pentru că slujitorii Tăi i-au înfricoşat cu predicile lor mincinose, astfel ca lor să le fie bine. Ştii cu ce maşini umblă aceştia prin lumea păcătoşilor? Ehei, vezi cum Te minte lumea, de la parlamentarii şi guvernanţii care jură cu mîna pe Biblie, şi apoi vezi rezultatul.. Fuga de puşcărie, ca naiba de tămîie… Hai să fiu politicos… Nu vreau să jignesc pe nimeni… Dar prea multe lichele se substituie în apărători ai Tăi, fără să aibă nimic comun cu Biserica, de care fac atîta bravură… Lichele, şnapani, impostori, oameni de joasă speţă, hoţi, curvari şi curve, beţivi şi prostituate, moşnegi şi babe, iar Tu, Doamne, le accepţi lauda pe care Ţi-o închină… Mă iartă, Doamne!… Ştiu că mă iubeşti, de aceea mi-am permis să-Ţi vorbesc aşa, că Tu eşti Lumina din mine şi, poate, Raiul meu după moarte. De aceea, Te rog, fă ceva pentru neamul meu şi scoate-l din robia asta mondială, în care singur şi pe limba sa se va pierde în degringolada altor naţii. Şi Te mai rog, învaţă-ne a nu mai minţi, de la vlădică la opincă, mai ales de la tribunele oficiale, că e păcat, mare păcat, aşa scrie la sfînta scriptură.

Ion MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Nopţi de doliu s-aştern pe trupul tău

COMENTARII DE LA CITITORI