Confesiunile unui agent de contraterorism (10)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Jetoane umane (4)

Un sedan al forţelor aeriene ajunge după cîteva minute pe pistă, cu un girofar roşu. Şoferul îmi face semn să îl urmez. Mă conduce la un hangar îndepărtat, unde îmi indică un loc de parcare. Parchez, opresc motorul şi ies afară. Sedanul dispare în noapte, lăsîndu-mă singur, cu bagajele în mînă. Această zonă a bazei aeriene pare părăsită. Nu e nici ţipenie de om. Nici un avion nu se pregăteşte de decolare şi nici nu aterizează vreunul. Tăcerea e aproape înfricoşătoare.

Mă îndrept către hangarul care este scufundat în întuneric. Înăuntru strălucesc doar cîteva lumini, creînd mici oaze strălucitoare în bezna totală.

– Vă pot ajuta? Aţi venit pentru zbor?, mă întreabă o voce.

Mă întorc, căutînd să văd cine vorbeşte. După o secundă, un sergent-major din forţele aeriene păşeşte într-una din zonele luminate.

– Cred că da, răspund.

Nu ştiu la care zbor se referă şi resimt dintr-odată o undă de nelinişte. Dacă cumva greşesc zborul şi ajung în Togo, cînd eu ar trebui să fiu la Beirut sau Cairo?

– Sînt agentul Fred…

Cu un semn din mînă, sergentul-major mă întrerupe. Acum se află la trei metri de mine, privindu-mă cu asprime.

– Fără nume, domnule. Nu avem nevoie de numele dvs. Aşteptaţi aici.

Se întoarce şi dispare în beznă.

Zgomotul motoarelor se intensifică, iar pe pistă văd un uriaş avion de transport verde, care se îndreaptă încet către mine. Pe măsură ce se apropie, văd că e un Lockheed C-141 Starlifter.

E cursa mea? Conform aşteptărilor, virează către hangar, şi îi pot admira anvergura aripilor de aproape 50 de metri. Acestea se înclină uşor, făcînd avionul uriaş să pară gîrbovit, ca şi cum cele patru motoare Pratt & Whitney ar atîrna prea greu.

Puţin mai tîrziu, motoarele se opresc şi echipajul iese din cabina de zbor. Unul dintre piloţi, un ofiţer cam de vîrsta mea – 28 de ani – mă zăreşte şi se îndreaptă către mine pentru a mi se adresa.

– Plecaţi în călătorie ?

– Da, cred că da.

– Perfect. încotro?

– Vrei să spui că nici tu nu ştii?

Pilotul clatină din cap a negaţie.

– Nu am idee.

Pare să fie depăşit de acest aspect. Probabil că aşa e procedura standard.

Stăm amîndoi tăcuţi, în timp ce încerc să îmi dau seama ce se întîmplă. Apoi Gleason apare brusc pe uşă, cu încă 5 sau 6 agenţi secreţi după el.

– Fred, mergem la baza aeriană Rhein-Main din Germania. După o oprire acolo ne vom îndrepta către Wiesbaden. Soseşte un ostatic.

– E vorba de Buckley?, întreb eu plin de speranţă.

– Nu ştiu. Vom vorbi despre asta în avion.

O oră mai tîrziu, ne urcăm la bordului avionului Starlifter şi decolăm. Gleason găseşte un loc liber între noi. După decolare, îşi deschide servieta şi scoate un maldăr de dosare. Observ că documentele includ profilele pe care le-am scris eu despre ostatici. Fără să spună nimic, îmi dă o parte din hîrtii. Încep să răsfoiesc prin ce mi-a dat şi văd că dosarul de deasupra e raportul de interogare a lui Jeremy Levin. Levin fusese reporter la CNN, luat ostatic de Hezbollah. Reuşise să evadeze de Valentine’s Day, în 1985. Al doilea dosar e unul gros, cu cercetările legate de criza de la Ambasada din Teheran, în 1979. Pe măsură ce parcurg filele, descopăr că şeful nostru, Clark Dittmer, a condus investigaţiile respective.

– Uită-te peste alea, îmi spune Gleason, şi gîndeşte-te la întrebările pe care urmează să le pui, la ce avem nevoie să ştim.

– Ce anume căutăm?, întreb.

– Orice. Află cum a fost răpit, cine a făcut-o, unde

l-au dus. Află detalii despre fiecare loc în care a fost ţinut. Culege tot ceea ce ar putea fi de folos băieţilor de la Delta Force şi Fort Bragg. Dacă facem rost de suficiente informaţii, putem lansa o operaţiune de salvare. OK?

– Înţeles. Mă ocup de asta singur?

– Voi fi şi eu acolo o vreme. Va mai fi totodată acolo un agent FBI şi unul CIA, care vor pune întrebări alături de tine. După aceea tu vei conduce interogatoriile pentru noi.

Încep să frunzăresc dosarele. Îmi iau notiţe şi mă folosesc de experienţa mea de poliţist. Dacă aş fi condus o operaţiune de salvare, de ce fel de informaţii aş fi avut nevoie?

Paznici: număr şi armament? Ce fel de pregătire au? Profesionişti sau cuţitari amărîţi? Cum îşi ţin armele? Doar acest indiciu şi ne-ar fi de ajuns pentru a şti cît de vigilenţi, disciplinaţi şi pregătiţi sînt. Cînd schimbă gărzile? Respectă un orar regulat? Cît de mulţi sînt? Sînt simpli mercenari, sau luptători fanatici?

Locaţie – unde îşi ţin ostaticii? Într-o zonă rurală, sau în subsoluri urbane? Cît de multe ferestre sînt în camere sau celule? În ce direcţie se deschid uşile, înăuntru sau în afară? Unde sînt coridoarele? Cît de mari sînt? Au mutat ostaticii? Dacă da, pe el cum l-au transportat? Ziua sau noaptea?

Ce se poate spune despre sunete şi mirosuri? Trebuie să săpăm după orice i-ar putea ajuta pe analiştii noştri să identifice transferurile de prizonieri între celulele Hezbollahului.

(va urma)

FRED BURTON

COMENTARII DE LA CITITORI