Confesiunile unui agent de contraterorism (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Două atacuri pentru Operaţiunea El Dorado Canyon (1)

16 aprilie 1986

Mulţumită mass-mediei şi mijloacelor de comunicare moderne, noi dispunem de un raport în timp real cu privire la atacurile din jurul capitalei Tripoli. Ştirile de noapte de la NBC l-au trimis la faţa locului pe Steve Delaney, care transmite raportul în direct prin telefon şi chiar scoate receptorul pe fereastra hotelului în care este cazat, pentru ca noi, cei de acasă, să putem auzi vuietul artileriei antiaeriene.

Pînă se crapă de ziuă, Operaţiunea El Dorado Canyon a luat sfîrşit. Atacul de 11 minute transformă tabăra lui Khadafi de la Al Azizyah într-un morman de ruine fumegînde. La fel se întîmplă şi cu Ambasada franceză de la Tripoli, pe care am lovit-o accidental cu o bombă.

Un avion F-111 lipseşte. Restul echipajelor au aterizat cu bine, ceea ce este uimitor avînd în vedere scurgerile informaţionale din presă şi un raport ulterior, care arată că italienii şi maltezii i-au informat pe libieni de iminenţa atacului, după ce avioanele noastre au apărut pe sistemele lor de radar. În acest război împotriva terorii, nu avem aliaţi.

Acum trebuie să aşteptăm un răspuns. Aproape toată opinia internaţională ne condamnă. Francezii, italienii şi majoritatea britanicilor văd operaţiunea ca pe o aventură militară necugetată. În Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, se organizează proteste de stradă în majoritatea oraşelor arabe importante. Ambasada noastră din Khartoum tocmai ne-a trimis un raport, din care aflăm că mulţimi de oameni scandează lozinci antiamericane. Cîteva sute de persoane au încercat să ia cu asalt ambasada şi ar fi reuşit să facă acest lucru dacă poliţia sudaneză locală nu ar fi aruncat grenade cu gaz lacrimogen. Poliţiştii au gonit atacatorii, însă acum toată lumea e îngrijorată de o posibilă ocupare a ambasadei, precum cea din ‘79, de la Teheran, sau de la ambasada noastră din Pakistan, unde unul dintre soldaţi a fost împuşcat şi ucis.

La scurtă vreme după ora 15, o telegramă urgentă ajunge de la Khartoum. Unul dintre membrii personalului ambasadei noastre a fost împuşcat. Gleason lasă cazul în seama mea.

Nu e mare lucru de spus la început. William J. Calkins, un fost specialist în comunicaţii din Marina militară, în vîrstă de 33 de ani, se afla în acea noapte în drum spre casă. El a părăsit ambasada chiar înainte de ora locală 22. Nu departe de casa lui, cîţiva localnici

l-au găsit inconştient şi sîngerînd abundent, aflat încă în maşina sa guvernamentală, prins cu centura de siguranţă. Localnicii l-au transportat de urgenţă la un spital din apropiere, unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale. Cineva, sau un grup de persoane necunoscute, l-a împuşcat în cap.

Acesta va fi un caz dificil. Sudanezii ne urăsc, iar capitala lor, Khartoum, este un leagăn al teroriştilor. E un oraş aflat în pragul anarhiei, asemănător Beirutului. La fel de mult haos, dar cu o treime mai puţine crime. Poliţia locală abia dacă funcţionează, iar încercarea de a obţine probe concrete de la faţa locului, pentru laboratorul nostru de la FBI, se va dovedi a fi un efort inutil.

Încep să lucrez cu ofiţerul de la Ambasada din Khartoum. Reuşim să schiţăm împreună o imagine de ansamblu asupra atacului. Bill Calkins nu avea un program fix. El este cel cu care comunicăm în Sudan şi se ocupă de întregul trafic comunicaţional de urgenţă, de telegramele nocturne şi de alte mesaje care trebuie trimise în afară. În consecinţă, avea obiceiul să lucreze pînă tîrziu în noapte. A lucrat pînă tîrziu şi în data de 16. În drum spre casă, cineva 1-a împuşcat. Acum, se agaţă de viaţă într-un spital sudanez. Dacă supravieţuieşte, va fi transportat cu avionul în Germania, pentru un tratament ulterior.

A fost acesta doar un act întîmplător de violenţă, într-un focar din Lumea a Treia? Sau a fost o lovitură deliberată? Nu sîntem siguri.

În ziua următoare, ofiţerul nostru din Ambasada sudaneză ne trimite un nou raport. A descoperit nişte martori. Conform acestora, un mic sedan în care se aflau 3 bărbaţi s-a luat după maşina lui Bill Calkins şi a început să o urmărească. Undeva, pe drum, sedanul a cotit la stînga şi a accelerat pînă a ajuns în dreptul maşinii lui Bill. Doi bărbaţi au deschis focul, în timp ce al treilea conducea. Bill s-a răsturnat cu maşina, avînd o plagă sîngerîndă în partea stîngă a capului, iar atacatorii au dispărut în noapte.

Pînă acum nu avem decît o singură probă pe care ne putem baza. Poliţia sudaneză ne-a trimis cîteva cartuşe. Ofiţerul nostru din Khartoum ne-a promis că le va trimite imediat prin serviciul de noapte al DHL.

Aceasta poate fi numai prima lovitură în Sudan. O altă telegramă soseşte de la Khartoum, cu alte veşti proaste. Prim-ministrul sudanez a declarat că va furniza „asistenţă materială şi umană” pentru a combate „agresiunea barbară a americanilor”. Avînd în vedere această evoluţie a lucrurilor – mulţimea de protestatari adunaţi în ziua precedentă în faţa ambasadei şi atacul asupra lui Calkins -, se ia decizia de evacuare a întregului personal auxiliar din Ambasada de la Khartoum. În total, în ambasadă, punînd la socoteală şi asistenţii medicali, lucrează în jur de 500 de americani. Se fac planuri pentru îmbarcarea lor la bordul unei curse speciale către Kenya.

(va urma)

FRED BURTON

Confesiunile unui agent de contraterorism (2)

COMENTARII DE LA CITITORI