Confesiunile unui bătrîn diplomat:  Contele de Saint-Aulaire (1)

in Alte știri

În mai 1916, o telegramă sosită din partea lui Aristide Briand, pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, îmi anunţa numirea mea în calitate de ministru al Franţei la Bucureşti şi mă invita să mă prezint la post cît mai repede posibil. „Catastrofă!“ – am strigat, întinzînd telegrama  generalului  Louis Hubert Gonzalve Lyautey –  şi imposibil de ignorat, căci, cum să refuzi, în timp de război, să serveşti în acest avanpost al frontului nostru diplomatic? „Aceasta e lovitura lui Philippe Berthelot  – mi-a spus Lyautey; n-am să i-o iert. – Ai putea spune,  o dublă lovitură, căci pe mine mă atinge şi mai puternic decît pe tine. Voi nu mă pierdeţi decît pe mine, lucru uşor de înlocuit; dar eu te pierd pe dumneata, care eşti de neînlocuit; nu-i acelaşi lucru. – Voi nu mă pierdeţi, ci mă păziţi la fel cum, şi o ştii foarte bine, şi eu te păzesc pe dumneata. – Fără îndoială, dar nu este acelaşi lucru“. Eram mîhnit pentru că urma să-l părăsesc  pe Lyautey, cu care colaboram de 4 ani într-o strînsă amiciţie spirituală şi sentimentală. De asemenea, eram trist că trebuia să mă despart de viaţa mea de familie, pentru un timp nedeterminat. Desigur, soţia mea, care străbătuse călare pe catîr, de două ori, pe cînd era tînără, Anzii Cordilieri, ar fi înfruntat cu plăcere alături de mine hazardul unei călătorii pe care starea de război o complica şi mai mult, ca şi tainele unui sejur într-un punct atît de nevralgic al Europei. Dar cum puteam să-i expun pe copiii mei la toate acestea, fără a mai socoti inconvenientul întreruperii studiilor lor? Regretam, de asemenea, faptul că trebuia să părăsesc o ţară unde nu aveam decît prieteni din care, de-a lungul a 12 ani de muncă, în epoca eroică a instalării noastre, făcusem, pentru mine, o a doua patrie şi în care îmi amenajasem una din cele mai plăcute case în care am locuit vreodată, în mijlocul unei grădini imense unde prizonierii germani înlocuiau cactuşii cu trandafiri şi tăiau smochinii pentru a oferi o vedere panoramică  spre ocean.

În schimbul acestor sacrificii nu vedeam nici un beneficiu pentru cariera mea. Îmi spuneam chiar că România va însemna sfîrşitul carierei mele. Nu ştiam decît un singur lucru despre această ţară: apartenenţa sa la Tripla Alianţă sub sceptrul unui Hohenzollern, logic vorbind, incompatibil cu  intrarea în război în tabăra noastră… În acest timp, în Europa, pariurile erau deschise asupra întrebării: va lupta România cu Germania sau împotriva Germaniei? O telegramă sosită de la Londra, capitala mondială a pariurilor, m-a anunţat că România apărea ca aliata noastră cu 1, contra 5, ca aliată cu Germania. Iată, gîndeam eu, de acum înainte cota viitorului meu diplomatic. La două zile după primirea acestei telegrame fatidice, în timp ce mă ocupam de pregătirile pentru plecare, am primit, prin poştă, ecourile de la Quaid’Orsay. După părerea prietenilor mei, numirea mea la Bucureşti nu era dictată, aşa cum bănuisem la început, din dorinţa de a-mi face mie şi lui Lyautey o defavoare, penalizînd înţelegerea noastră care era contrară voinţei birourilor.

pag 12 poza 2

Era, mi se spunea, rezultatul unei întreceri între Philippe Berthelot şi Paul Deschanel, preşedintele Camerei, vechi coleg de şcoală, prieten şi protector al titularului postului, M. Blondel. Din motive necunoscute – cel mai limpede era, fără îndoială, o rivalitate între vedete – aceşti doi prinţi ai Republicii se detestau. Pentru a demonstra că într-o situaţie inferioară din punct de vedere oficial, el deţinea o putere superioară, Philippe s-a jurat să-l cîştige pe Blondel, principalul favorit al lui Paul, pentru acea carieră. De aici numirea mea din oficiu la Bucureşti, dirijată în mod exclusiv împotriva preşedintelui Camerei, fără a atinge, însă, interesul naţional care pretindea menţinerea lui Blondel în acest post. Agent excelent, foarte popular, ca şi soţia lui (una dintre cele mai frumoase femei agent), în societatea românească unde reprezenta Franţa de 7 ani, el avea mult mai multe şanse decît mine să scoată România din Tripla Alianţă sau cel puţin să o menţină în neutralitate. Nu i se reproşa decît că este prea „românizat“ din cauza lungii sale şederi, căsătorind-o pe fiica sa cu un român foarte „franţuzit“, dl. Cămărăşescu. Prima mea grijă a fost, ca un omagiu adus adevărului, dar şi cu scop preventiv împotriva unei ostilităţi fireşti faţă de succesorul său, să-i scriu pentru a-l asigura că, departe de a fi provocat o asemenea situaţie, eram şi eu, ca şi el, o victimă. Aceiaşi informatori de la Quai d’Orsay adăugau că, înainte de a mă fi numit la Bucureşti, Briand şi Berthelot oferiseră postul altor două persoane mult mai importante decît mine, Georges Leygues şi André Tardieu, in care ei vedeau nişte concurenţi, 2 viitori preşedinţi ai Consiliului de Miniştri. Aceşti 2 vulpoi şireţi au reuşit însă să se eschiveze, ceea ce eu,  un simplu diplomat de carieră nu puteam să fac. În suferinţa mea, singurul de la care puteam să culeg cuvinte de îmbărbătare era Lyautey. Pe moment, aceste cuvinte le –am atribuiam bunătăţii şi dorinţei sale de a-mi alina supărările. „M-am gîndit mult la situaţia ta, mi-a spus el în timpul ultimei noastre întrevederi. Cu toată sinceritatea, cred că trebuie să fii felicitat pentru asta. M-am uitat pe harta Europei Centrale şi Orientale. Am constatat că România se va mări mult mai mult prin înfrîngerea imperiilor centrale decît prin înfrîngerea Rusiei şi, mai ales, se va mări definitiv. Opinia  publică română, destul de puternică pentru a antrena un Hohenzollern, care este aliat cu Germania la neutralitate, o va stimula mai uşor de la neutralitate la intervenţie. România va urma deci exemplul Italiei. Balanţa se va înclina, mai devreme sau mai tîrziu, în favoarea intervenţiei. Sper ca acest lucru să se întîmple după sosirea ta la Bucureşti, astfel că vei avea acest merit, chiar dacă nu ai nici un amestec“. După aceste previziuni, Lyautey mi-a dat două sfaturi : „1. Odată sosit la Paris, înainte de a vizita Quai d’Orsay, du-te mai întîi la Marele Cartier General. În timp de război mai ales, Serviciile sale de Informaţii sînt foarte puternice. Astfel te vei documenta şi orienta în aşa fel încît le vei da uşor o lecţie atît lui Briand, cît şi lui Berthelot. Îi voi scrie generalului Pellé să fie la dispoziţia ta; 2. Am să fac anumite supoziţii despre ceea ce ţi se va spune la Chantilly. Am privit harta frontului de Est. Rezolvarea problemei, ca şi cea a României, este la Salonic, de unde o ofensivă puternică, mai mult decît toate negocierile diplomatice, ar putea determina armata română să intre în luptă. Dar această rezolvare va fi în avantajul nostru sau împotriva noastră pentru a închide poarta şi nu pentru a o deschide, atîta timp cît ea va rămîne în mîinile generalului   Maurice Sarrail. Ar fi o crimă să-l laşi pe acest politician incapabil de iniţiativă, incapabil ca autoritatea sa să fie acceptată fără ajutorul trupelor străine, incapabil, mai ales, din cauză că este prea republican, să colaboreze cu regi; or, în sectorul său nu sînt decît regi. Repetă-i acest lucru lui Joffre, lui Briand şi lui Poincare”.

Pag 13 poza 1

Problema Sarrail

După cîteva zile, sosind la Paris, la gară m-a întîmpinat generalul Pellé, pe care îl trimisese Lyautey. Luînd cina cu el, la restaurantul Larne,  am aflat mai multe lucruri despre ceea ce mă aştepta la Bucureşti decît din dosarele de la Quai d’Orsay. „Totul, îmi spunea el, este ţinut pe loc din cauza inerţiei lui Sarrail. Din această cauză, Salonicul şi Chantilly îşi aruncă responsabilitatea unul altuia. Salonicul îi reproşează lui Chantilly că i se refuză mijloacele prin care ar putea trece la ofensivă. Chantilly îi reproşează oraşului Salonic, adică lui Sarrail, că nu foloseşte mijloacele de care dispune deja. Este vorba mai mult de o problemă politică, decît de una militară. Imposibil să-l critici pe Sarrail fără să provoci în aripa de stînga ridicarea unui scut pentru apărarea acestui general «republican» şi chiar radical, atît de bine deghizat, încît Marcel Sembat, principalul său protector, dar copilul teribil al partidului, pretinde că Sarraut (nume purtat de cei 2 fraţi, Maurice şi Albert, şefi ai partidului radical) este pluralul de la Sarrail. Dar să supui un înalt demnitar al Franţei masonice controlului unui general, frate al unui iezuit, el însuşi iezuit în uniformă! Toţi pontifii şi-au acoperit faţa şi s-au resemnat în faţa acestei nenorociri. Joffre, care cred că a fost francmason, dar care are mai multă încredere în generalul Castelnau decît în Sarrail, a trebuit să capituleze”.

Eu şi generalul Pellé am convenit să facem o vizită la Chantilly, unde dorea să luăm masa cu Joffre şi Castelnau. Înainte de a ne despărţi, a ţinut să mă pună în gardă faţă de noul nostru ataşat militar la Bucureşti, colonelul D., care tocmai fusese numit. „Ne-a fost impus, mi-a spus Pellé, este coleg de promoţie la Şcoala politehnică a generalului de Divizie Dumitru Iliescu, şef de Stat Major român. El va avea mai multă putere de convingere asupra lui decît ataşatul nostru actual, care îi este, totuşi, superior. Este un intrigant şi ar fi  bine să nu te încrezi în el. În schimb, ai putea avea încredere deplină în agentul de la Bucureşti al celui de-al Doilea Birou, căpitanul Cartier“. Astfel, în timp de război, Joseph Joffre, învingătorul de la Marna, salvatorul Franţei, nu putea obţine nici rechemarea lui Sarrail, nici numirea unui ataşat militar. De aceea, fără să am vreo iluzie, am abordat, a doua zi, la Quai d’Orsay, problema Sarrail.

Philippe Berthelot, pe care îl întîlnisem înainte de  a-l vedea pe Briand, m-a primit cît se poate de cordial, cu preocuparea vizibilă de a-mi inspira cît mai multă recunoştinţă şi nu resentimente. „Este, mi-a spus el, în interesul carierei dumitale, pentru ca să ajungi în primele rînduri, să-i pronunţ numele. Împotriva dumitale este tocmai acest nume şi neantul prieteniilor parlamentare. Neant care, în ochii mei, înseamnă un titlu, dar nu în ochii tuturor magistraţilor Republicii. Şi cînd spun NEANT, nu spun tot adevărul, căci, din lipsă de prieteni în Cameră, ai în extrema stîngă cîţiva duşmani fideli, care, pe drept sau pe nedrept, îţi impută unele campanii de presă împotriva atitudinii lor în problema marocană. Dacă vei semna un tratat de alianţă cu România, nu ai putea ieşi din aceasta decît dacă vei lucra într-o ambasadă“.

Berthelot nu-mi spusese mai nimic. După ce i-am mulţumit pentru bunăvoinţă, l-am rugat să mi-o dovedească dîndu-mi drept asociat pe unul dintre vechii mei colaboratori din Maroc, Charles-Arsene Henry, care era din Périgord ca şi mine, ales ca să mă însoţească în România, unde şi-a petrecut o parte din copilărie pe lîngă tatăl său care a reprezentat acolo mult timp Franţa şi care a lăsat o amintire dintre cele mai bune. „De acord, mi-a spus Berthelot, şi mi-a întins un plic mare pe care l-a scos din sertarul biroului său. Iată nişte bani de drum pînă cînd se vor reglementa cheltuielile dumitale de călătorie”. Fără această bunăvoinţă spontană, reglementările ministerului m-ar fi silit să fac eu cheltuielile necesare – care erau mai mari în timp de război – unei călătorii foarte lungi pentru mine, pentru secretarul care mă însoţea şi pentru 3 servitori care erau  foarte devotaţi şi se aflau în serviciul familiei dinainte de război. Or, pentru a face faţă cheltuielilor unei călătorii de cel puţin 30 sau 40 de zile (faţă de 60 de zile în Secolul  al XVIII-lea), nu primisem nici măcar un ban drept remuneraţie. Ministerul, pentru a-mi grăbi plecare, mi-a trimis în Maroc un succesor care primea vechea mea retribuţie, în timp ce remuneraţia de la Bucureşti o încasa predecesorul meu pînă în ziua în care îmi transmitea serviciile Legaţiei noastre. Din punct de vedere contabil, mă aflam între două răspîntii. Pe plicul de la Berthelot era scrisă cifra de 50 000 franci. Franci-aur, adică, într-o singură zi, toată remuneraţia mea pe un an. „Dacă va rămîne ceva din aceşti bani, am spus eu cu naivitate, voi informa cu siguranţă contabilitatea“. „Fii liniştit, fondurile secrete nu o privesc“, mi-a spus Berthelot. Acestă sursă de bogăţie nu era numai pentru mine. În timpul vizitei mele, Berthelot a dispărut de mai multe ori cu un plic în mînă, pentru a primi într-o cameră alăturată, unul cîte unul, ca la confesional, ziariştii care năvăleau în anticameră. „Nu sînt numai bani în aceste plicuri, îmi spuse Berthelot, ci şi temele articolelor care trebuie  să fie scrise“. Şi pentru a-mi da o lecţie, tratînd scrupulele mele aşa cum meritam, Philippe Berthelot a afirmat: „Dacă pe drum se întîmplă să nu mai ai muniţie, telegrafiază-mi şi le voi reînnoi de îndată”. Încurajat de atîta largheţe şi deşi fără prea multe argumente  pentru o astfel de luptă, am început să-l atac pe Sarrail, folosindu-mă de întrevederea din ajun cu Pellé. Am obţinut un răspuns pronunţat răspicat pe un ton ca de oracol şi cu o pronunţie prin care Philippe Berthelot sublinia, sau punea în ghilimele, cuvintele sale cele mai nesemnificative: „Sarrail este în-a-ce-laşi-timp-in-tan-gi-bil-şi-in-co-ri-gi-bil. Nu-i-ni-mic-de-făcut. Şi e de preferat ca ministrul să nu afle asta“.

Scandînd aceste cuvinte, interlocutorul meu şi-a fixat asupra mea privirea metalică a ochilor săi albaştri, ca şi cum ar fi trebuit să-mi intre bine în cap sfatul lui. După ce a apăsat pe sonerie, Philippe Berthelot m-a introdus în cabinetul lui Briand, care s-a ridicat pe jumătate pentru a mă primi cu un aer obosit, întinzîndu-mi o mînă moale şi fină. Îl vedeam pentru prima dată.

Atunci, am verificat exactitatea definiţiei dată lui Briand de unul din colaboratorii săi – care nu era Philippe Berthelot: o haimana aristocratică. Haimana era prin neglijenţa ţinutei, prin şuviţele de păr revărsate în cîrlionţi peste urechi, prin accentul care, deseori, părea de mahala, al celebrului său „violoncel“ şi prin chiştocul ţigării care îi atîrna de buza inferioară; dar aristocrat prin rasa mîinilor sale, farmecul şi autoritatea privirii, ca şi printr-o perfectă dezinvoltura în ignorarea completă a problemelor despre care era informat. Pe biroul său, biroul lui Ch. G. Vergennes,  nu se afla nici un dosar şi nici o hîrtie, doar un pachet de ţigări. Toate astea ilustrau ceea ce aflasem, şi anume predilecţia lui pentru lucrurile vorbite. Nu aşteptam de la Briand un discurs despre problema intervenţiei române. El s-a limitat doar la a mă presa să plec fără întîrziere la Bucureşti. În asta consta pentru el esenţialul, pentru că unele ziare de dimineaţă îşi exprimaseră  surpriza deoarece nu mă prezentasem la post nici după 15 zile de la numirea mea, în timp ce călătoria urma să dureze mai mult de o lună, un lucru pe care Briand îl ignora. Pentru a-mi ilustra cît de măreaţă era misiunea mea, el a folosit o imagine, suflată, probabil, de Berthelot: „Pe frontul din Orient, pîrghia lui Arhimede se află la Bucureşti. Acolo se va răsturna în favoarea noastră echilibrul de forţe prin intrarea armatei româneşti în linia 1 şi, mai ales, prin menţinerea Rusiei în beligeranţă, graţie acestui exemplu şi acestui sprijin“. Nu am crezut de cuviinţă să scot în evidenţă această cerere de principiu, replicînd că intervenţia română postula încrederea în fidelitatea Rusiei faţă de aliaţii săi mai mult decît dacă această intervenţie ar fi garantat fidelitatea. Dar am îndrăznit, totuşi,  să spun: „Domnule ministru, dacă e vorba de Arhimede, atunci pîrghia lui este fără îndoială în Grecia, la Salonic, dar în mîini care nu fac nimic, în loc să se servească de ele pentru a ridica, dacă nu lumea,  măcar România şi pentru a sprijini Rusia“. Fiind apărat de Lyautey şi fără să  pun în cauză Marele Cartier General, am enumerat toate argumentele pe care Briand le cunoştea la fel de bine ca şi mine, dar se făcea că le ignoră, în favoarea rechemării lui Sarrail şi a înlocuirii sale cu un şef mai calificat atît din punct de vedere militar, cît şi diplomatic. Credeam că pot invoca experienţa mea personală din echipa lui Lyautey pentru a-i numi în primul rînd pe Franchet d’Esperey, candidat al lui Joffre, pe generalii Gourand, Mangin, Henry pe care i-am văzut cum lucrau în Maroc. Această părere, cu toată înalta autoritate pe care se sprijinea,  a fost întîmpinată de o linişte reprobartoare, marcată, parcă  de o oroare sacră care însemna: „Nenorocitule! Tu destrami vălul tempului”. Tulburat de acest atentat inutil împotriva ortodoxiei republicane, m-am grăbit să-mi iau rămas bun. După Quai d’Orsay, prima mea vizită în lumea politică am făcut-o lui Paul Deschanel. Preocupat fiind de a-mi asigura  relaţii cît mai bune cu predecesorul meu, dl. Blondel,  mă gîndeam să-l rog pe prietenul său, preşedintele Camerei, să-i confirme ceea ce îi scrisesem despre faptul că nu ştiam nimic despre  cei din tabăra care îl lovea. „Am făcut-o deja, mi-a spus Deschanel. Ştiu foarte bine cum s-au petrecut lucrurile şi dacă Berthelot, pradă unei adevărate isterii datorată orgoliului şi răutăţii, s-a dedat acestei agresiuni sălbatice împotriva lui Blondel, a făcut-o numai pentru că el este prietenul meu. Dealtfel, guvernul nu procedează niciodată cum trebuie. Acelaşi guvern se fereşte de schimbare acolo unde ar fi necesar, la Salonic, de exemplu, unde ar scurta, poate ,războiul cu 2 ani”. A doua zi, o maşină a Marelui Cartier General m-a dus la Chantilly, unde, la masa lui Joffre,  l-am întîlnit din nou pe Pellé şi, pentru prima dată, pe Castelnau. Despre aceşti 2 oameni iluştri nu voi spune nimic. Voi nota numai că în  ceea ce îl privea  pe Sarrail, Castelnau vorbea cu mai multă moderaţie tocmai pentru faptul că fiind la polul opus al gîndirii politice şi religioase, el nu dorea să fie bănuit de parţialitate, în timp ce Joffre, general republican şi, după unii, francmason, părea să deplîngă neputinţa sa faţă de Sarrail, care fusese impus de francmasonerie. Castelnau mi-a dat următorul sfat: „Sarrail este foarte vanitos; cînd vei sosi la Bucureşti, adresează-i o telegramă măgulitoare salutînd victoriile sale viitoare, ceea ce îl va face, poate, să vrea să  se implice“. După dejun, Joffre mi-a explicat, cu harta în faţă, situaţia de pe frontul de Est. Am putut astfel constata că generalul şi Statul său Major cunoşteau mult mai bine aspectele diplomatice ale acestei situaţii decît cabinetul lui Briand. „Dacă va fi necesar, îmi spuse Joffre, de a antrena România în război, îi voi da lui Sarrail ordinul formal de a prelua ofensiva“. Cu o zi înainte, luasem cina cu Robert de Flers şi ducele Luynes, desemnaţi, la cererea mea, de către Philippe Berthelot să vină la Bucureşti, primul mobilizat ca locotenent de Infanterie în funcţia de „ataşat cultural“, sau la propagandă, cuvînt care ar fi mai bine, în interesul lucrurilor, să nu fie pronunţat;  cel  de al doilea, care era căpitan de Cavalerie, era mobilizat pentru a face legătură cu Palatul, unde, prin relaţiile sale cu toate familiile suverane din Europa, prin tactul şi farmecul său, urma să devenă „persona gratissima“. În timpul mesei, Robert de Flers ne-a povestit, printre alte amintiri, despre disputa sa cu Jules Claretie, administrator ineficient  al Comediei Franceze şi atît de închistat, supranumit „Nalbă mare Cuceritorul“, încît nu a acceptat (în nu mai ştiu care piesă), să joace o mare vedetă, Cecile Sorel, rol pe care i-l oferise autorul. La rugăminţile acestuia, Jules Claretie spusese, în cele din urmă: „Promit că-i voi da ordin. Dar oare va dori ea acel rol?“. Ca o vedetă de teatru, Sarrail îşi măsura prestigiul în funcţie de  independenţa sa. Îmi spuneam: „Joffre îi va da ordin să atace, dar va dori el oare?“. A doua zi după vizita la Chantilly, am fost primit de Poincare. Constatam, fără mirare, că el cunoştea totul despre România şi despre frontul oriental mai bine decît cei de la Quai d’Orsay şi decît  cei de la Marele Cartier General. Am refăcut în faţa şefului de Stat procesul lui Sarrail, dar nu am avut succes, în afară de faptul că liniştea dezaprobatoare a lui Briand, la Poincare era mai degrabă resemnată. Să fie, oare, numele lui Sarrail care îi inspira acest pesimism? Am plecat de la el cu aceste cuvinte nu prea încurajatoare: „Îţi doresc mult noroc şi aş fi foarte mirat dacă România ar intra în război”. Înainte de a-1 părăsi, ştiind, că Rusia se opunea prin toate mijloacele intrării în război a României şi că în timpul călătoriei sale la Petersburg, el cîştigase o mare influenţă asupra slabului şi loialului Nicolai II, l-am întrebat dacă în telegramele mele aş putea sugera oportunitatea demersurilor sale pe lîngă ţar. „Poţi să încerci”, mi-a răspuns după o scurtă  ezitare şi pe un ton  oarecum reticent.

Două muze pariziene ale României: Anna de Noailles şi Elena Văcărescu. Înainte de a părăsi Parisul, am fost prezentat celor două muze pariziene ale României, Anna de Noailles şi Elena Văcărescu, aceasta din urmă fiind şi o mare  prezicătoare.  Joseph Reinach a invitat-o pe Anna de Noailles să ia masa cu Edmond Rostand, Capus şi cu mine. Fără nici un fel de acord prestabilit între umila mea persoană şi puternicul ginere al baronului Reinach, mare corupător al parlamentului în afacerea Panama, în care părinţii mei pierduseră o parte din averea lor, am făcut cunoştinţă cu ea şi o vedeam de fiecare dată cînd mă aflam în Capitală, în timpul celor 4 ani de colaborare cu Lyautey pentru a ne pune de acord asupra articolelor foarte utile în favoarea politicii noastre marocane pe care, sub semnătura de „Polybe“, le publica în „Figaro“.

Pag 13 poza 2

Anna de Noailles a sosit, ca de obicei, cu o jumătate de oră întîrziere şi, fără să se scuze, s-a trîntit epuizată într-un fotoliu; această femeie plină de viaţă, care spunea neîncetat că e pe moarte, găsea uşor ocazia trecerii la un monolog seducător şi uluitor, care-i anihila şi pe vorbitorii la fel de strălucitori ca Rostand şi Capus. Aşezat alături de ea, primeam prima „lovitură“ din partea acestei femei-torpilă, întreaga spumă a acestui fluviu de cuvinte sau, mai degrabă, torent care îi îneca pe toţi convivii şi care ducea cu el, în acelaşi timp, perle şi deşeuri, chiar şi cîteva cadavre. În acea zi, în onoarea mea, regele şi regina din România, împreună cu guvernul au susţinut un joc de-a masacrul. Era o lipsă  de gust şi de milă faţă de mine, căci astfel se ajungea la concluzia că România nu va fi niciodată în război cu Germania şi că misiunea mea va fi un eşec total. Poeţii nu sînt, însă, întotdeauna profeţi. În acest pronostic era mai puţină clarviziune şi mai mult orgoliu prost plasat. Anna de Noailles îşi calomnia patria de origine unde nu se întorcea niciodată, afirmînd afectat că nu cunoaştea altă patrie decît Franţa sau, mai degrabă, umanitatea întreagă, singura demnă de geniul său universal. Nu am mai întîlnit-o decît în timpul unei şederi la Paris, după război, la un dineu oferit în onoarea ducesei Vendome de marchiza Belloy, soţia ataşatului naval la Bucureşti, născută Bibescu, verişoară cu Brâncoveanu. Anna de Noailles, după obiceiul ştiut şi în ciuda protocolului, s-a lăsat aşteptată timp de aproape o oră. Fără a se scuza, „divina contesă” ne-a dat o lecţie de democraţie. La invitaţia făcută de stăpîna casei: „Anna, fă o reverenţă frumoasă în faţa alteţei sale regale“, ea a răspuns cu o piruetă şi cu aceste cuvinte: „Eu nu fac plecăciuni în faţa alteţelor pentru că sînt republicană”, după care s-a instalat într-un fotoliu.

(va urma)

CONTELE DE SAINT-AULAIRE

COMENTARII DE LA CITITORI