Confesiunile unui bătrîn diplomat: Contele de Saint-Aulaire (2)

in Alte știri

Cealaltă muză română la Paris, Elena Văcărescu, forma, prin prezenţa fizică şi morală,  un contrast puternic cu  Anna de Noailles. Aceasta avea  un suflet care te întrebai cum de şi-a găsit un corp, un corp firav, minuscul, dar cu un cap mare, ai cărui ochi imenşi şi strălucitori o făceau să semene cu o libelulă, care nu e decît ochi şi aripi; cealaltă,  avea un trup mare ,care şi-a găsit un suflet şi mai puternic decît el, un suflet lucid, pasionat ce simpatiza cu toate puterile spirituale, ceea ce, după Titulescu, o înălţa într-un „fragment incandescent de cosmos”. Elena Văcărescu se definea  ceva mai modest spunînd : „Sînt un monstru sacru”. În sufletul şi în vorba ei, se reunea lirismul şi umorul, ironia şi emoţia. Forţă a naturii, dar disciplinată de o gîndire clasică, îşi rezerva romantismul pentru ştiinţele oculte. Foarte mioapă, opunînd ochii ei pe jumătate închişi ochilor mari şi larg deschişi ai Annei de Noailles, era o vizionară, ca şi cum concentra întreaga acuitate a privirii sale asupra lumii invizibile, lumea sufletelor, a vieţii sale interioare şi a celorlalţi. Avînd o oarecare   inclinaţie spre chiromanţie, a vrut să-mi examineze liniile palmei: „Citesc foarte clar, mi-a spus ea, că vei semna în curînd Tratatul de Alianţă dintre Franţa şi România”. Am întrebat-o  dacă nu cumva îşi baza aceste previziuni pe altceva decît pe ceea ce vedea în palma  mea. Ea mi-a răspuns : ,,Eu mă bizui şi pe caracterul regelui Ferdinand. Îl cunosc bine, este, înainte de toate, un om al datoriei şi, dacă trebuie, chiar al datoriei celei mai dureroase. El va duce războiul cu Germania, patria familiei sale, cu moartea în suflet, dar îl va face din datorie faţă de poporul său, iar Franţa nu va avea un aliat mai fidel”. Acest „îl cunosc bine” era singura aluzie la povestea de dragoste din tinereţe, întreruptă brusc printr-un decret al regelui Carol.

Ea mi-a spus  ceea ce la Quai d’Orsay părea să se ignore şi anume că poporul român avea o conştiinţă atît de puternică despre solidaritatea  dintre destinul său şi cel francez că la Bucureşti, în ziua în care a sosit vestea victoriei de la Marna, oameni, care pînă atunci nu se cunoşteau, se îmbrăţişau pe stradă plîngînd de bucurie. „Vei găsi acolo o dragoste înflăcărată pentru Franţa”. Şi mi-a mai spus că regele Carol murise de disperare dîndu-şi seama că nu putea să obţină din partea poporului său punerea în aplicare a angajamentelor  pe care le făcuse  faţă de vărul lui de la Berlin. După moartea regelui Carol, Elena Văcărescu a revenit la Bucureşti, în timpul neutralităţii României. Ea  a transmis ministrului Germaniei, von Bush, şi ministrului Austriei, contele Czernin, rugămintea de a se preface că nu o cunosc, pentru că ea nu le va răspunde la salut, „întrucît eu sînt în război”. Legat de aceasta, mi-a povestit o anecdotă despre prinţul şi prinţesa Bülow în timpul cînd această familie reprezenta imperiul german la Bucureşti. Bülow, care deşi era un aristocrat era şi un mare mitocan. Invitată la un dineu dat de Legaţia Germaniei, Elena Văcărescu  nu fusese aşezată după rangul său de domnişoară de onoare, contrar voinţei regelui Carol. Acesta i-a făcut reproşuri ambasadorului pe un ton atît de categoric, încît Elena Văcărescu va fi invitată la un al doilea dineu, unde va fi aşezată în dreapta lui Bülow care i-a făcut, însă, o scenă din cauza a ceea ce numea indiscreţia ei. „Nu e vina mea, a spus ea. Cînd sînt invitată la un dineu în corpul diplomatic, regele pretinde să-i raportez totul: convivii, conversaţiile, etc“. „Aceşti Hohenzollerni, a spus Bülow, sînt nişte oameni imposibili. Îi voi spune acest lucru regelui”. Regele Carol era considerat şef al ramurii vechi a familiei Hohenzollern. La acelaşi dineu, Elena Văcărescu  a remarcat, nu fără surpriză, faptul că masa nu era decorată aşa cum fusese ornată cu flori la dineul precedent. Doamna Bülow, o italiancă seducătoare, îl prefera pe ataşatul militar soţului ei. Consilierul, un gentilom saxon, îi făcuse cadou o vază foarte frumoasă din porţelan de Saxonia care era aşezată pe masă  în zilele de recepţie. Chelnerul şef s-a aplecat şi  a spus foarte discret cîteva cuvinte la urechea stăpînei care, la rîndul ei, a răspuns cu voce tare: „E bine“. Ea tocmai aflase că soţul, informat de amabilităţile ei faţă de ataşatul militar, spărsese, cu cîteva clipe înaintea dineului, vasul şi aruncase florile în stradă. Regele Carol aflase acest lucru printr-un valet de-al lui Bülow plătit de el.

(va urma)

CONTELE DE SAINT-AULAIRE

COMENTARII DE LA CITITORI