Confesiunile unui bătrîn diplomat: Contele de Saint-Aulaire (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

În 1916, din cauza stării de război, teritoriul Puterilor Centrale era de netrecut pentru mine. Aşa că am fost obligat să traversez două mări, Anglia, Suedia, Norvegia şi întreaga Rusie, schimbînd, de 8 sau 9 ori, trenul, în aproape 50 de zile.. […]

Am fost primit în România – oficial membră a Triplei Alianţe şi guvernată de un Hohenzollern – ca aliat, prieten şi frate. După ce a aruncat o privire pe paşapoartele noastre, inspectorul de serviciu mi-a cerut permisiunea de a-mi strînge mîna, apoi a dispărut pentru a-i semnala prezenţa mea şefului de gară. Cîteva clipe mai tîrziu, toată gara era pavoazată cu steaguri româneşti şi eram invitat să beau o cupă de şampanie în cinstea victoriei Franţei, timp în care cele două fete ale funcţionarului cîntau la pian La Marseillaise. La frontiera rusă nu putusem comunica cu autorităţile decît cu ajutorul interpretului, iar aici toată lumea vorbea o franceză excelentă. Niciodată nu am fost înconjurat de atîta dragoste pentru Franţa ca în familia acestui şef dintr-o mică gară românească, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Euforia acelei primiri a dispărut a doua zi dimineaţa în gara Bucureşti, cînd consilierul Legaţiei, Maurice Lacombe, care venise să mă întîmpine, mi-a spus: „Ce pacoste pentru dumneavoastră! Blondel nu vrea să vă predea Legaţia. Pentru a doua sau a treia oară, el crede că România va semna Alianţa. Dacă nu se înşală, trebuie să vă întoarceţi la Paris. Dacă se înşală, nu o vom şti decît peste cîteva zile, iar pînă atunci veţi fi într-o situaţie penibilă, închis in camera dvs. de hotel fără a vedea pe nimeni“. Apoi, Lacombe m-a condus la „Capşa”, cel mai bun hotel-restaurant din oraş, cu numai cîteva camere, pe care le reţinuse pentru noi. „Voi fi mai liniştit dacă veţi locui aici, spunea el, decît în marele hotel modern de la Athenee, invadat de agenţi germani“. Puţin mai tîrziu, Lacombe m-a prezentat colegului pe care ezitam să-l numesc predecesorul meu, pentru că nu mai eram deloc sigur că voi fi succesorul lui. Blondel, pe care îl vedeam pentru prima dată, m-a primit cu cordialitate şi curtoazie, dar nu a renunţat la ironie, cînd şi-a exprimat părerea de rău pentru eventuala mea întoarcere la Paris, dacă previziunile lui se vor adeveri. M-a asigurat că nu-mi purta pică din cauza neplăcutelor procedee pe care le practicau cei de la Quai d’Orsay, inamicul nostru comun, de unde şi amiciţia dintre noi. „De altfel, a adăugat el, în timp de război, problemele personale şi interesul carierei noastre nu mai contează. Totuşi, îmi veţi permite să vă spun că problemele legate de misiunea dvs. mă reţin, cel puţin provizoriu, la post. Dacă veţi pretinde că doriţi să vă apucaţi de treabă, mă voi înclina, dar , fie veţi semna Tratatul peste două-trei zile, fără a fi implicat cu nimic, şi toată lumea va considera gestul ca fiind neelegant; fie negocierile vor mai dura, sau chiar vor eşua, şi veţi avea o răspundere cel puţin aparentă“. I-am răspuns: „M-am decis, fără să ezit, din spirit de dreptate şi colegialitate, mai mult decît din eleganţă morală, să vă las satisfacţia semnării Tratatului pe care l-aţi negociat, dacă această semnătură este iminentă. Iar dacă situaţia prezentă se va prelungi mai mult de o săptămînă, o vom supune, prin telegramă, Parisului”. Blondel mi-a strîns mîna cu căldură, avînd în privire expresia unei recunoştinţe sincere, care urma să fie demonstrată în perioada imediat următoare. Eram atît de mişcat, că i-am răspuns printr-o îmbrăţişare călduroasă. Situaţia mea devenea ciudată. Nu ieşeam din cameră, dar nici nu puteam ţine uşa încuiată şefilor din Opoziţie, susţinătorii arzători ai războiului alături de Franţa: Take Ionescu, N. Filipescu, M. Cantacuzino etc… După părerea lor, puternicul prim-ministru Brătianu îl amăgea pe Blondel, lăsînd să treacă momentul cel mai prielnic ca să intervină, dacă o presiune puternică a Franţei nu întrerupea brusc aceste tergiversări. Camera în care stăteam devenea, astfel, fără voia mea, un centru al Opoziţiei, ceea ce făcea ca primele mele discuţii cu un prim-ministru neîncrezător să nu fie uşoare. Camera era, tot fără voia mea, şi un post de ascultare pentru cuvinte care nu-mi erau destinate. Situată deasupra restaurantului, înregistram prin ferestrele deschise în acea lună de iulie caniculară ecourile banchetelor de despărţire oferite lui Blondel de diferite grupuri ale coloniei franceze, banchete de la care, din cauza că, oficial, nu existam, eram exclus. Cînd se închinau toasturi, îi auzeam pe oratori defăimînd guvernul nostru care era vinovat că expunea pericolului interesele noastre cele mai importante, trimiţînd, în situaţia actuală, un succesor, cunoscut numai prin activitatea lui în Maroc şi care nu era capabil să rezolve o misiune atît de delicată. De asemenea, fără mirare, l-am surprins pe Blondel făcîndu-mi un elogiu, afirmînd că faptul că am girat un timp îndelungat Ambasada noastră din Viena însemna că nu ignoram deloc chestiunile care mi s-ar fi pus în noul meu post. El cerea compatrioţilor noştri să-mi dovedească tot atîta încredere şi devotament, cum îi arătaseră lui însuşi.

(va urma)

CONTELE DE SAINT-AULAIRE

COMENTARII DE LA CITITORI