Confesiunile unui bãtrîn diplomat: Contele de Saint-Aulaire (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Dupã 10 zile, am fãcut, pentru a doua oarã, o vizitã la Legaţie pentru a cere, de acord cu Blondel, instrucţiuni de la Paris. A doua zi, o telegramã de la  Aristide Briand îi ordona sã-mi ofere postul, dar asta în afara cazului în care negocierea şi-ar atinge scopul în 48 de ore de la primirea acelei telegrame. Întrucît acest lucru nu s-a întîmplat, Blondel s-a supus, nu fãrã strîngere de inimã, dar fãrã sã lase sã se vadã nimic. Desigur, am cãutat sã-l împac, fãcînd în aşa fel încît sã renunţe la prejudecãţile pe care le avea împotriva mea şi atenuînd o loviturã atît de durã. Totuşi, nu  mã aşteptam sã-mi ofere sprijinul prin împãrtãşirea experienţei  pe care o dobîndise în timpul celor 4 ani ai misiunii sale în România, unde se instalase la ginerele lui, mai întîi la Bucureşti, apoi la Iaşi, dupã ocuparea Capitalei de cãtre inamic. Dupã remiterea serviciilor Legaţiei, Blondel m-a însoţit la primul-ministru Ion Brãtianu, care locuia la cîţiva paşi de Legaţie. În timpul celor 4 ani ai şederii mele, foarte active, în România, nu am intrat niciodatã în Ministerul Afacerilor Externe, pentru cã preşedintele Consiliului de Miniştri trata direct cu miniştrii strãini. Ion Brãtianu, „frumoasa odaliscã”, cum îi spuneau duşmanii, ca şi cum apatia orientalã a ochilor sãi magnifici nu era luminatã de fulgerul unei voinţe implacabile, m-a primit cu o înaltã curtoazie, dar rece. Nu mi-a ascuns faptul cã deplîngea schimbarea survenitã la Legaţia Franţei. Apoi, printr-o aluzie transparentã la opozanţii pe care îi primisem la „Capşa“, m-a pus în gardã împotriva „agenţilor iresponsabili” care, dacã ar fi fost lãsaţi, ar  fi antrenat ţara într-o catastrofã. „Sînt hotãrît, mi-a spus el, sã fiu alãturi de dvs., dar la timpul potrivit şi cu garanţiile pe care le cere salvarea ţãrii mele. Cei care nu au ezitat sã violeze neutralitatea belgianã ar ezita şi mai puţin sã ocupe o ţarã care le este aliatã din punct de vedere juridic. Pe de altã parte, Rusia nu şi-a luat încã angajamentele pe care eu le consider indispensabile, deşi semnãtura ei nu are nici o valoare, deoarece Franţa ar depune cauţiune pentru ele“. Brãtianu, un vechi elev al Şcolii politehnice  din Paris şi foarte familiarizat cu literatura francezã, se exprima foarte corect în limba noastrã, cu un amestec de supleţe şi autoritate. Partizanii noştri îi reproşau un exces de prudenţã şi spuneau cã, dorind foarte mult sã-şi aducã toate şansele de partea sa, el se hotãra prea tîrziu. Blondel îl numea, foarte corect, „un cãmãtar de timp”. Excela în a cîştiga cît mai mult timp fãrã, însã, sã-şi oboseascã partenerul. Un viitor apropiat va descoperi în Brãtianu calitãţi şi mai impresionante, el devenind unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decît cei 3: Wilson, Lloyd George, Clémenceau. Nimic mai firesc: pentru o ţarã micã,  un om mare. Fãrã sã anticipez criticile discordante aduse Tratatului de la Versailles, „acest depozit de exploziv” care va produce un dezastru fãrã precedent lumii întregi, voi nota doar cã acest „Consiliu suprem”, responsabil pentru o asemenea catastrofã, ar fi fost inspirat sã cearã avizul unui Brãtianu sau unui Venizelos. Cu ocazia primei mele întrevederi cu Ion Brãtianu, i-am prezentat o problemã care, deşi era simplã, pentru mine era urgentã: cea a prezentãrii scrisorilor mele de acreditare. Acest ritual este însoţit, în principiu, de un schimb de alocuţiuni pregãtite anterior,  împreunã cu primul-ministru, pentru ca suveranul, sau şeful statului sã reia în rãspunsul sãu subiectul schiţat de cãtre noul ambasador, privind raporturile dintre cele douã ţãri. Cum  poţi sã ignori acest lucru în timpul rãzboiului, fãrã a fi ridicol? Şi cum sã vorbeşti despre asta chiar şi în termenii cei mai vagi? Robert de Flers, sosit recent la Bucureşti, îmi propunea, rîzînd, schema a douã alocuţiuni anodine, dar care, totuşi, fãceau oarecare aluzii la situaţia actualã. Astfel, cel care îi fãcea sã vorbeascã atît de bine pe mai marii lumii de azi – pentru ca, în final, tot ceea ce ar fi spus sã nu însemne nimic – ar fi amestecat o scenã de comedie uşoarã într-o dramã enormã. Dar el (Robert de Flers) era prea  educat ca sã fie de acord cu o combinaţie atît de monstruoasã a genurilor. Gîndea, ca şi mine, cã ne aflam într-unul dintre acele cazuri în care lipsa de valoare era semnificativã şi unde nu te înţelegeai bine decît în linişte. Asta era, mai ales, opinia lui Brãtianu. Pentru a veni în întîmpinarea dorinţei sale, i-am spus: „Vom suprima alocuţiunile şi, fireşte, mã voi feri de orice aluzie la evenimentele actuale. De altfel, protocolul dã Majestãţii Sale dreptul de a conduce întrevederea. Mã voi limita sã rãspund doar la întrebãrile sale”. Foarte grãbit, regele a ales o datã foarte apropiatã pentru aceastã audienţã solemnã. Brãtianu mi-a recomandat sã o ţin secretã. Totuşi, în ziua respectivã, în jurul Palatului, care era vecin cu Legaţia, o mulţime numeroasã aclama Franţa, în timp ce eu, împreunã cu colaboratorii mei, coboram din prima maşinã. Aclamaţiile s-au înmulţit cînd, dintr-o a doua maşinã, au coborît, în uniforma care, pe atunci, era cea mai glorioasã din lume, ataşatul militar, colonelul D…, ataşatul naval, cãpitanul de vas, marchizul Belloy, foarte popular la Bucureşti pentru cã se cãsãtorise cu o descendentã a familiei Bibescu, cãpitanul duce Luynes şi locotenentul Robert de Flers.

(va urma)

CONTELE DE SAINT-AULAIRE

COMENTARII DE LA CITITORI