Confesiunile unui bătrîn diplomat: Contele de Saint-Aulaire (5)

in Alte știri

Regele Ferdinand m-a primit cu Ion Brătianu în dreapta lui şi cu întreaga gardă civilă şi militară în spatele lui. Aflasem că regele era foarte timid cu oamenii pe care îi vedea pentru prima oară, chiar în împrejurări obişnuite. Avea emoţii foarte puternice, încît vedeam cum îi tremurau mîinile cînd dădea scrisorile mele de acreditare unuia dintre ajutoarele sale din gardă. Deoarece eram nou venit în România, cu toate asigurările date de mine primului său ministru, regele se temea, desigur, că aveam să spun ceva prin care aş fi încercat să sondez intenţiile sale sau chiar să obţin un angajament aparent. Prezenţa tuturor acelor francezi în uniformă îl făcea şi mai emoţionat. Mă simţeam cuprins de milă, dar şi de admiraţie pentru acest (…) rege a cărui înfăţişare arăta semnele unei teribile lupte interioare. Protocolul cuprindea prezentarea noastră şi reginei Maria, care ne aştepta intr-un salon vecin, singură, doar cu o doamnă de onoare, ceea ce ne permitea mai multă familiaritate decît în prezenţa numerosului stat-major regal, fără să mai spunem că, în familie, regele era timid pentru amîndoi. (…) Robert de Flers a dirijat conversaţia spre teatru. Cum să vorbeşti despre teatrul de bulevard fără să vorbeşti despre modă ? Evitînd orice aluzie la război, am îndrăznit să o complimentăm pe regină pentru rochia pe care o purta şi care era în tonuri strălucitoare (…). Acest Hohenzollern catolic este, într-adevăr, cît se poate de latin pentru un german prin credinţa sa şi prin unele din înrudirile sale. Regele şi regina devin aliaţii noştri pentru că, în virtutea legii naturale şi tutelare care naţionalizează prompt dinastiile străine, ei sînt, înainte de toate, români. Şi nu există o patrie mai îndrăgită de copiii ei decît patria română. Ei o iubesc pentru că ea este blîndă, veselă, maternă, fecundă (…). Plecasem din Paris fără nici un fel de instrucţiuni din partea guvernului francez şi fără informaţii cu adevărat utile despre raporturile dintre Franţa şi România. Nu găseşti nimic despre aceste lucruri în dosarele studiate în grabă la minister. Tot ceea ce ştiam despre această ţară erau cele spuse de Elena Văcărescu, marea muză şi poetesă de la Paris. Ca să suplinesc acest lucru, începusem să frecventez, chiar de la sosirea mea, „şcoala“ celui mai tînăr dintre colaboratorii mei, Charles Arsene Henry, tovarăşul meu de drum şi de hotel-restaurant „Capşa“. El cunoştea mai bine întreaga ambianţă a Capitalei, pentru că mai fusese la Bucureşti cu tatăl său, unul dintre predecesorii mei, şi avea şi mai multă libertate. Henry mi-a explicat că, după expresia consacrată, România era, mai mult, sau mai puţin, „sora noastră latină“. Din punct de vedere etnic, România este cel mult verişoara noastră, într-un grad greu de controlat, ca şi acela al înrudirilor dintre popoare şi chiar între diferitele familii ale aceluiaşi popor. Excluzînd jignirile şi rivalităţile vecinătăţii, depărtarea fizică întăreşte intimitatea morală. Între România şi Franţa nu exista nici un zid despărţitor sau de succesiune, aşa cum era în cazul celeilalte surori latine ale noastre – Italia, sau al verişoarei noastre – Spania. Istoria şi geografia erau în favoarea acestei intimităţi. Găseam în România mai mult decît o soră a Franţei, unită cu ea mai degrabă prin identitate, decît printr-o simplă fraternitate. O identitate relevată prin esenţa geniului nostru, după eliminarea accesoriilor, a lucrurilor întîmplătoare, a accidentelor. Era ca o oglindă în care contemplam imaginea înfrumuseţată a patriei mele, fără grimasele politicii noastre interne, despre care nu se vorbea niciodată şi din care cauză România urma să devină, în curînd, o victimă. Robert de Flers a vorbit despre această identitate salutînd cele două drapele ale ţărilor noastre (drapelul român are culorile albastru, galben, roşu): „Cele două drapele sînt atît de asemănătoare, încît e de ajuns ca o rază de soare să lumineze unul dintre ele sau ca o picătură de rouă să cadă pe celălalt, pentru ca ele să fie cu totul asemănătoare“.

Sfîrşit

CONTELE DE SAINT-AULAIRE

COMENTARII DE LA CITITORI