Consideraţii cu privire la Neam şi caracterele esenţiale ale unei naţiuni în sprijinul apărării Limbii Române (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Cine zice limbă nu zice numai o înşirare particulară de sunete, ci zice, în acelaşi timp, un fel deosebit de a simţi, de a gîndi şi a voi al unui popor. Iar cine pierde limba, pierde cel dintîi caracter specific în latura vieţii sufleteşti.

Într-adevăr, cine amestecă graiul său cu vorbe străine îşi paralizează, în anume măsură, şi inteligenţa, fiindcă începe a lucra cu instrumente nesigure şi a socoti cu valori problematice. Ca un izvor care nu mai curge în albia sa, ci se împrăştie şi face mocirlă, aşa şi sufletul celui care cade sub influenţa unui vocabular străin îşi pierde siguranţa. Gîndirea devine vagă, deoarece cuvîntul, nemaiavînd sprijinul înţelesului acumulat de generaţii, spre a umple toată sfera unei naţiuni, nu mai poate urma, singur, cugetul, ci vorba ,,umblă pe limbă” şi gîndirea se înceţoşează, iar alături de cugetare se întunecă şi simţirea, fiindcă vorba pe jumătate înţeleasă nu poate deştepta toată vioiciunea unui sentiment. Astfel, sufletul încătuşat începe a şovăi alături de drum. Aşadar, fiinţa unui Neam se întemeiază nu atît pe înrudirea sîngelui, cît şi pe înrudirea sufletelor. Iar pentru a fi cineva reprezentativ în naţiunea sa, adică o personalitate, pe lîngă unele însuşiri ale rasei trebuie, neapărat, să stăpînească, deplin, şi limba Neamului din care s-a născut.

Scriitorul trăieşte şi îi face şi pe alţii să trăiască din gîndul şi simţirea lui, care răsar din tulpina autentică a Neamului său şi cresc din cea dintîi zi, întărindu-i sufletul în gimnastica limbii poporului său. Pentru că limba nu e o înşiruire de vorbe, ci e o comoară de idei şi sentimente ale poporului care a creat-o. E felul în care urăşti şi iubeşti, în care eşti milos sau hain, în care nădăjduieşti şi doreşti. Prin limba pe care o vorbeşte, sufletul individului se contopeşte cu sufletul colectiv al întregii naţiuni. Prin urmare, numai acela care poate da, prin cuvînt, cel mai mare capital de idei şi de sentimente din moştenirea obştească a Neamului poate fi o personalitate reprezentativă, ca scriitor sau vorbitor. S-a spus, e drept, că cine cunoaşte mai multe limbi are mai multe suflete. Cugetarea aceasta este, însă, anterioară Secolului XIX – semn al unei vremi în care nu se ştia destul de bine nici ce e o naţiune, nici ce înseamnă o limbă. Este o concepţie vrednică doar de un negustor, pentru care preocuparea principală este să cumpere şi să vîndă, pentru acesta, cunoaşterea mai multor limbi străine constituind un mijloc de a dobîndi cît mai mulţi clienţi. Însă, în vremea noastră, ne exprimăm altfel. Dacă o persoană ar ştii mai multe limbi, ar avea mai multe suflete, ceea ce e cu neputinţă. Poligloţii sînt, aproape întotdeauna, simpli colecţionari de forme limbistice, aproximative şi ca pronunţie, şi ca înţeles, un fel de zarafi de monede, mai mult sau mai puţin tocite, iar unele falsificate. Cît de întins poate fi negoţul lor intelectual, reprezintă o altă chestiune. Chiar dacă unii rumegă cuvinte din mai multe limbi, ajung, în unele privinţe, inferiori celui ce ştie numai limba sa părintească. Literatura noastră dă un exemplu despre cît de primejdios este să tulbure cineva cristalizarea fină a limbii învăţate de la părinţi, amestecînd-o cu vorbe şi construcţii străine şi ce noroc au unii să scape de această calamitate. Dintre toţi scriitorii noştri, Ion Creangă este, de bună seamă, cel mai original în privinţa limbii în care povesteşte. O pagină din „Amintiri din copilărie” are mai multă personalitate decît volume întregi ale altor clasici ai literaturii române. Se înţelege, hotărîtor a fost talentul, dar şi norocul lui Creangă de a nu fi ştiut alte limbi. Astfel, scriitorul a avut la îndemînă, în loc de o limbă schiloadă, o comoară de cuvinte neaoş româneşti, dar şi o sintaxă de întorsături ale limbii împrumutate de la străini. De aceea, autorul „Amintirilor” este şi va rămîne, în literatura noastră, scriitorul tipic al Secolului XIX, iar opera sa va dăinui şi după ce vor fi uitate scrierile multora dintre contemporani. Caracteristic este şi faptul că Mihai Eminescu n-a atins, pe deplin, manifestarea sa artistică, decît prin apropierea de graiul popular.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI