Consideraţii cu privire la Neam şi caracterele esenţiale ale unei naţiuni în sprijinul apărării Limbii Române (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

În numărul trecut al revistei spuneam despre Poetul Naţional că n-a atins, pe deplin, manifestarea sa artistică, decît prin apropierea de graiul popular. După „Mortua est!” şi alte creaţii din tinereţe, „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine” curge tot atît de firesc ca şi apa unui izvor. De asemenea, „Ce te legeni, codrule”, „Călin (file de poveste)” şi fragmentul epic în care ni-l înfăţişează pe Mircea la Rovine reprezintă cea mai izbutită încercare de a cuprinde, în limba poporului însuşi, idealul sufletului românesc. Cîţiva paşi în această direcţie, şi marele artist ne-ar fi lăsat epopeea luptelor lui Decebal şi a Descălecării lui Dragoş Vodă, din care ne-au rămas doar cîteva fragmente. Într-acolo îl ducea, însă, logica internă a geniului său: să întrupeze sufletul colectiv al Neamului, îmbrăcîndu-l cu cele mai alese podoabe ale graiului românesc, ceea ce a consolidat personalitatea sa ca poet. De aici reiese că trăsăturile reprezentative ale unui popor trebuie să aibă la îndemînă toată comoara limbii Neamului şi toate însuşirile esenţiale – unele subconştiente -, împreună alcătuind „caracterul naţional”. Iar pentru a stăpîni limba şi a-şi însuşi acest caracter etnic trebuie să trăieşti din plin viaţa reală a poporului. Personalitatea fără naţionalitate este un non-sens. Putem spune, cu tărie, că toate afirmaţiile despre artă sînt valabile şi în alte manifestări ale personalităţii. Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu şi Andrei Şaguna au fost personalităţi tipice, care au putut modela viaţa poporului lor, tocmai pentru că, alături de însuşirile native, toţi au trăit intensiv viaţa Neamului. Din punct de vedere aforistic, am putea spune: fără naţionalitate şi fără o potenţă superioară, însuşirile specifice naţiunii sale, nu e posibilă o personalitate adevărată. Mihai Eminescu era pătruns de acest adevăr: „La urma urmelor, orice formă a vieţii, cît de subtilă ar fi ea, se reduce la un substrat solid, experimental. Politica unei ţări, pornirile în bine sau în rău atîrnă de complexiunea fizică a indivizilor, de originea lor, de calităţile sau defectele înnăscute rasei lor”. Cînd în mijlocul unui popor blajin şi necăjit aduci ţîfna ta de galeongiu ţarigrădean, a cărui însuşire dominantă e ura împotriva oricărui ţi-ar sta în cale, este vădit lucru că fenomenul sîngelui levantin poate tulbura, la un moment dat, chiar ceasurile cele mai sfinte şi mai grele ale vieţii Neamului care te-a adăpostit. Sîngele e un suc durabil… Aşadar, şi pentru om, ca şi pentru rasele animalelor, întotdeauna ai în şirul strămoşilor o pocitură fizică sau sufletească. Morţii învie cînd nici nu te gîndeşti, asemenea stafiilor care ies din umbră. Henrik Ibsen a pus în scenă conflictele ce se pot naşte din cauza tainelor eredităţii. Titlul dramei sale, „Strigoii”, ţine loc de orice comentariu, putînd avea o aplicaţie foarte largă în Istoria omenirii, mai ales la un popor în care infiltraţia străină a fost abundentă. Trebuie, aşadar, să fie foarte atent la „strigoi”. Sîngele durează, iar picătura sîngelui străin zvîcneşte cînd nici nu te aştepţi, putînd tulbura cuiva armonia vieţii atît de mult, încît poate împiedica o individualitate, remarcabilă în multe privinţe, să devină o personalitate deplină în mijlocul vieţii unui Neam.

Sfîrşit

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI