Conştiinţa şi credinţa, singurele argumente dialectice ale viitorului

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Preambul

În 1789, Revoluţia triumfa în Franţa; dupã 14 ani, se urca pe tron, în urma unei lovituri de stat, Împãratul. Dupã 26 de ani, Franţa era cãlcatã în picioare de puterile strãine şi sfîşiatã de lupte şi rãzbunãri interne. În 1989, Revoluţia triumfa în România; dupã 14 ani, se instala, în urma unor alegeri dubioase şi a unei forţãri a Constituţiei, dictatorul. Dupã 26 de ani, România este cãlcatã în picioare de interesele puterilor strãine şi sfîşiatã de lupte şi rãzbunãri interne.

 

Din mulţimea de cetãţeni români care ştiu cã 2016 este an electoral, prea puţini sînt conştienţi de însemnãtatea acestei perioade. Cercetãrile sociologice, indiferent de polul spre care le orienteazã finanţarea, relevã cîteva capitole îngrijorãtoare. Primul este neîncrederea totalã în instituţiile care îi reprezintã pe români (Parlament, administraţii locale şi judeţene), aceasta luînd, din ce în ce mai des, forma contestãrii a priori a oricãrei hotãrîri – ba chiar şi recursul la existenţa unei intenţii malefice care s-ar afla în spatele oricãrei idei a respectivelor organisme. Al doilea fenomen este apatia generalã faţã de orice intenţie politicã nouã, aceasta datorîndu-se unei saturaţii a oamenilor care le-au oferit votul lor celor care i-au dezamãgit pînã acum, respectiv a dispariţiei convingerii cã trimiterea  celor aleşi de ei pentru a-i reprezenta în instituţii ar mai avea vreun rost – aceasta în special în cazul celor care ar urma sã participe, pentru prima datã, la vot. În fine, a treia constantã a cercetãrilor, este pierderea respectului pentru societatea însãşi – societate reprezentatã de instituţiile politico-administrative, dar şi de reperele trecutului – biserica şi morala, poziţia socialã şi meritul, politeţea şi etatea, cultura, educaţia şi devenirea, cariera, familia şi normalitatea – ba chiar şi de celebrul proverb: dupã muncã, şi rãsplatã… Efectele acestei stãri de spirit sînt cel puţin la fel de îngrijorãtoare: în primul rînd, se constatã o tensiune vindicativã cronicizatã, nu doar nefireascã, dar şi extrem de periculoasã pentru o ţarã în care, dupã 26 de ani de „tranziţie“, ar fi trebuit sã nu mai aibã loc asemenea… aritmii. Practic, majoritatea populaţiei aşteaptã, acum, la fiecare ediţie a „ştirilor“, sã audã cine a mai fost „chemat”, acest lucru echivalînd în mintea românilor cu o condamnare. Faptul cã e vorba de o audiere (de martor), de o cercetare şi nu de o condamnare definitivã, ei bine, toate astea – adicã realitatea! – sînt doar „detalii nesemnificative”. Aici mai contribuie şi corul „întrebãrilor cu rãspuns inclus”, puse de aşa-zişi reporteri de teren, precum şi comentariile de o lipsã de obiectivitate inimaginabilã ce ocupã spaţiile de maximã audienţã ale televiziunilor importante (de menţionat prezenţa cvasi-permanentã în studiouri a unor şarlatani specializaţi în manipularea şi debusolarea spectatorului). În al doilea rînd, aceeaşi populaţie instigatã împotriva propriului stat tinde sã aprobe, fãrã sã analizeze, douã tipuri de imixtiuni (pe care le consider) periculoase – prima, reprezentatã de orice propunere anarhicã, de la manifestaţii fãrã autorizaţie pînã la presiuni stradale asupra instituţiilor de drept; a doua, acceptarea intervenţiilor directe, fãrã legãturã cu definiţia unui stat independent, a reprezentanţilor altor ţãri sau organizaţii strãine în decizii politice majore ale României. În anul 26 de la începutul aşa-zisei democraţii, am asistat la momente anarhice specifice primilor ani de putere popularã: mitinguri neautorizate, dãrîmarea unui guvern şi adoptarea unor legi sub presiunea strãzii– culmea, o presiune încurajatã, chiar susţinutã, de unele centre ale puterii din interior – dar şi prin intervenţii directe, deschise, ale unor diplomaţi strãini. Nu pot sã nu mã gîndesc cã, în 2004, Bãsescu promova ideea „axei Londra – Washington”, iar astãzi, chiar aceste puteri mondiale sînt cele care dicteazã Ordinea de Zi a României. Puteri care susţin inclusiv „vocea strãzii”. Dar, oare, este vorba, pur şi simplu, de „stradã”? Cu certitudine putem observa prezenţa în epicentrul mişcãrilor sociale a unor grupuri organizate, finanţate prin diverse „proiecte” sau „fonduri” vizînd implementarea democraţiei. Nu lipsesc personaje care, fãrã vreo explicaţie exotericã, sînt susţinute de anumite sfere înalte. Tot acum, dupã 26 de ani, constatãm o „combinare“ a aşa-zisei democraţii pluripartite cu acel mult trîmbiţat concept machiavelic actualizat „National Interest” (cu forma sa paranoicã ”PATRIOT Act”) – adicã, reducerea la doi a numãrului partidelor care conteazã pe interzicerea exprimãrilor politice indezirabile, cum ar fi „parteneriatul strategic„ şi „integrarea” – în primul rînd a comunismului – apoi a formulelor naţionaliste (chiar zilele acestea asistãm la încercarea de compromitere a artistului Dan Puric şi a jurnalistului Ilie Şerbãnescu, al cãror discurs naţional contravine celor douã partide „agreate“). Anul 26 de la abolirea „dictaturii proletariatului” a marcat, fãrã doar şi poate, un minim de merite şi de pregãtire a conducerii clasei politice, a celor douã mari partide. Astfel, situaţia este unicã în istoria statului român –  toţi liderii importanţi ai celor douã partide sînt împlicaţi în dosare penale. Apoi, hilarul prezenţei unei persoane de talia Alinei G. în fruntea partidului liberal (avînd ca susţinãtori principali un personaj compromis politic şi moral ca Ludovic Orban, alãturi de una dintre cele mai controversate figuri din ultimele trei-patru regimuri, M. Ionescu-Quintus). Ei bine, hilarul sau ridicolul acestei poziţionãri este, totuşi, depãşit de nivelul erorilor preşedintelui statului Klaus Iohannis cel care, în anul de graţie 2015, a numit  pe unul dintre cei mai compromişi politicieni într-o funcţie extrem de importantã: M.R. Ungureanu la SIE. Practic, în acest context, plasarea unui personaj fãrã biografie (şi multe alte date!) – Eduard Hellvig – la SRI devine un fapt banal. Tot la capitolul SS – „slãbiciuni de stat” – ar trebui inclus şi Dacian Cioloş, era sã spun un alt „personaj fãrã biografie“…Adjectivul „alt” este de prisos – pentru cã aproape nici unul dintre personajele aduse de val în 2015 nu poate prezenta o biografie ca argument al numirii. (Parantezã – zilele trecute, excelentul ziarist economic Valentin Gros îmi spunea cã este intrigat de declaraţia lui Cioloş: „am discutat cu Isãrescu pe termen mediu şi lung”, ceea ce, în opinia sa, pãrea o ciudãţenie, întrucît Cioloş ar trebui sã se preocupe de obiective pe termen scurt, pînã la alegerile din 2016. I-am rãspuns cã sînt convins cã, dupã alegeri, tot Ciolos va fi numit, pentru cã are susţinerea declarata a Ambasadei (SUA)! Întîlnirea de la BNR e definitorie – primul avatar al intereselor oligarhiei mondiale, Isãrescu, şi ultimul avatar de aceeaşi sorginte, Cioloş). Cred cã, în 2015, s-a stabilit o nouã regulã de „guvernanţã”: pentru urmãtorii 15 – 20 de ani, românii nu îşi vor mai numi premierul pe baza alegerilor. Şi, vã îndemn, din nou, – chiar dacã stãm strîmb, sã încercãm sã judecãm drept –  rezultatele alegerilor sînt, în mare, deja cunoscute – Parlamentul va fi, în proporţie de peste 90%, format din PNL şi PSD. Doar nu credeţi cã PNL Alinuţa sau PSDragnea vor emite pretenţii… peste numirea „bine fãcutã”? Mai ales cã este susţinutã de Ambasadã, care este întotdeauna de partea dreptãţii… şi, eventual, de cîteva zeci de mii de frumuşei şi tinerei aduşi de pe Facebook în stradã? Or, poate cã partidele mari, cu ale sale conduceri (integrale)  suînt parte din anumite dosare, vor avea tupeul sã spunã ceva în faţa celei mai iubite românce, în general, şi în Senatul SUA, în special? Da, aţi ghicit, nu e vorba de Simona Halep!… Iar la acest capitol ne asemãnãm (fãrã nici o urmã de ridicol) cu Franţa Revoluţiei: am reuşit sã transformãm actul de Justiţie, cu al sãu lung şi profesionalizat proces de adunare a probelor materiale, în celebra „metodã” revoluţionarã a „Terorii”, compusã din douã elemente: suspiciunea (bazatã pe delaţiune/mãrturie) şi acuzarea publicã. Apoi – ghilotina. Poporul francez trãia şi murea fericit – Fouquier-Tinville, celebrul acuzator public al Revoluţiei, era tocmai ceea ce le trebuia. Şi poporul român este fericit. De dimineaţa pînã seara, nu unul, ci mai mulţi acuzatori publici împrãştie acuzaţii, file şi extrase din dosare, suspiciuni, mãrturii „pe surse”, zile de arest preventiv, anchete jurnalistice, reţineri etc. etc. În Franţa, perioada respectivã a primit numele de „Teroare”, toţi capii Revoluţiei au sfîrşit pe eşafod, iar acea „dreptate popularã” este consideratã, azi, ca o stare de nebunie colectivã. În acele zile, Franţa şi-a pierdut credinţa – şi, spre deosebire de Rusia, cealaltã beneficiarã a unei Revoluţii – nu şi-a mai regãsit-o. Franţa este, şi azi, atee, francezii sînt conduşi de personaje precum Hollande sau Sarkozy, iar maghrebienii terorizeazã Parisul. La scurt timp dupã Octombrie, ruşii s-au întors la credinţã, iar astãzi, fie cã unora le convine sau nu, sînt conduşi de cel mai respectat lider politic al Planetei – şi fac Istorie. În baza analizelor, este greu de crezut cã România lui 2016 îşi poate regãsi calea. Rãmîne doar… credinţa. Pare bizarã afirmaţia venitã din mintea unui dialectician precum subsemnatul, dar Istoria, parte fundamentalã a acestui sistem de gîndire, Istoria ne aratã cã pînã şi cele mai inteligente minţi s-au înclinat în faţa unor schimbãri – produse parcã de o Putere pe cît de mare, pe atît de necontrolabilã… chiar şi de aşa-zisele „Mari Puteri”. Sã ne gîndim la 2016 ca la un an al conştiinţei şi credinţei – doar aşa putem ura României, românilor, limbii române şi la tot ce-i românesc şi sperãm sã nu piarã – un sincer „La Mulţi Ani”!

 

Dragoş Dumitriu

(din „Mişcarea Roşie”, volum în pregãtire)

COMENTARII DE LA CITITORI