Controversatul om căruia nimic din ceea ce e omenesc nu-i era străin

in Alte știri

 

 

Motto: ,,Şi omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate şti:/ Că Adevărul e Frumosul, Frumosul Adevăr se cheamă,/ Atîta-i tot ce ştiţi aicea, de alta nu mai ţineţi seamă.”

John Keats

 

De 25 de ani, numele propriu Corneliu Vadim Tudor este sinonim cu substantivul, bun-comun, ,,naţionalism”. Reciproca este valabilă pentru mulţi, dar e şi un capăt de acuzare, în viziunea altora. În linii mari, unii adepţi ai naţionalismului i-au reproşat Tribunului, principal promotor al unor idei şi principii sacre, implicarea sa în felurite manifestări care ţineau mai mult de spectacolul burlesc decît de epicul wagnerian – gen asociat îndeobşte fiorului naţional.

Recunosc, am gîndit eu însumi multe asemenea reproşuri, m-au revoltat multe dintre exteriorizările greu de suportat ale unui intelectual incontestabil. În extremisul acestor critici rezistă păreri conform cărora Vadim, prin excesele sale, nu doar a distrus partidul – dar chiar a anulat şansele naţionalismului românesc.

Nu iau în calcul reproşurile celor afectaţi de conflicte cu temperamentalul Tribun, sau pe cele venite de la persoane cu suficient de puţină minte pentru a fi dirijaţi de agenţii mediatici; mă refer doar la românii care pun sentimentele naţionale dincolo de aparenţe, exteriorizări temporare – chiar şi recurente -, sau de chestiuni personale. Sînt destui cei care l-au apreciat pe intelectualul patriot, dar s-au simţit trădaţi de momentele binecunoscute. Aceştia merită un răspuns, fiindcă nici Vadim, nici ei nu merită (să se despartă cu) resentimente.

Vadim a fost o fiinţă implicată profund în tot ce-i omenesc – e un fel de a fi pe care îl întînim doar la creatori. Lor le este caracteristic acel pricipiu exprimat de Terenţiu – ,,Homo sum nihil humani a me alienum puto” – sînt om şi nimic din ce-i omenesc nu-mi e străin. Creatorii îşi trag seva operelor din tot şi din toate, chiar dacă pentru noi, oamenii de rînd, unele din aceste ,,tot şi toate” par frivole, chiar înjositoare. Paradoxalul adevăr poate merge pînă acolo încît să afirm că ,,Luceafărul” nu ar fi atins perfecţiunea pe care o cunoaştem astăzi, dacă lui Eminescu i-ar fi fost străine crîşmele şi bordelurile, că ,,Inelul Nibelungului” poate nu ar fi existat, dacă Wagner nu ar fi spoliat regatul Bavariei, ca să nu mai vorbim de viaţa scandaloasă a poeţilor naţionali Baudelaire, Walt Withman şi Esenin.

Greşeala celor ce resping fenomenul Vadim ca nefiind reprezentativ pentru naţionalism provine din tratarea lui nu ca un creator complex, ci doar după una sau alta dintre laturi. Repet, e ca şi cum ai spune că Nichita a fost doar un băutor, Villon şi Chaucer nişte curvari scandalagii, iar Karajan… doar un nazist!

Adevărul exprimat, uneori, scandalos de Vadim a însemnat creaţie – publicistică, poezie, analiză spirituală şi idei politice; este absurd să îl compari cu un şef politic ordinar, dintre aceia aleşi la congrese aranjate, obligaţi să se poarte conform UE, să pronunţe NATO nazalizat şi al căror nume să li se scrie pe burtieră, pentru a afla lumea ce este cu ei şi cam ce vor…

Discutam zilele trecute cu un cunoscut ziarist despre necesitatea unei exegeze a creaţiei lui Vadim, atît a publicisticii, dar mai ales a poeziei; cred că ar fi necesar, pentru naţionalismul românesc, ca şi opera politică a Tribunului să treacă prin această firească etapă a post-creaţiei. În epoca noastră, nici un alt curent politic românesc nu a avut parte de un asemenea aport ideatic – bazat pe actualitate, pe prezent -, iar neluarea în seamă a acestei moşteniri, la reala sa valoare, ar fi o mare greşeală.

Ce a reprezentat Vadim, ca vector al valorilor patriotice, faţă de alţi ,,lideri” actuali? Îmi vin în minte cîteva rînduri din ,,Cartea de aur”, teza de doctorat a Tribunului: ,,…Mozart era mai viu în dricul sărăcăcios decît prietenii lui care, rebegiţi de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cîrciumă să bea bere şi să mănînce cîrnaţi”. Uitaţi-vă la secvenţele pe care televiziunile le reiau obsesiv pentru a-i denigra imaginea: Vadim, în toiul celui mai absurd scandal, rămîne mai valoros şi mai patriot decît cea mai sobră dintre non-valorile aşa-zis manierate, care ne conduc astăzi.

Şi cît de edificatoare mi se pare, în acest sens, o frază auzită la începutul anului acesta: ,,Avem bugetul discutat şi aprobat de instituţiile internaţionale” – ah, cum sună asta din gura premierului României, după 25 de ani de ,,libertate”!!!

Vadim, sinonimul naţionalismului, lasă în urmă o creaţie; actuala generaţie a politicii nu poate avea alt sfîrşit decît în cutia cu maimuţe a unui negustor ambulant, din bazarul politicii euro-atlantice. Este singurul loc în care asemenea personaje şi-ar putea etala calităţile şi ar primi şi ceea ce îşi doresc pe lumea asta – bănuţii!

Acum 150 de ani, unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai viitorului Stat Român, Ion Ghica, era impresionat de cuvintele aparent profetice ale patriarhului istoriografiei franceze, Jules Michelet: ,,Fericiţi sînteţi voi, tinerilor Români: în ţara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge şi chiar ilustra prin fapte patriotice şi măreţe”. Precizez că ,,tinerii Români” cărora li se adresa Michelet, folosind majuscula, erau acei prieteni unici prin minte şi nobleţe spirituală – Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Bălcescu, Christian Tell… Azi, un istoric mai puţin romantic decît Michelet ar putea spune: ,,În ţara voastră totul e de distrus, fiecare din voi se poate distinge printr-o nemernicie”. La timpuri de nimic, oameni de nimic. Cu care dintre ei ar trebui să discute ,,civilizat” un naţionalist? Ce îi cerem, de fapt, unui creator care simte şi trăieşte fiecare clipă cu mult peste ritmul şi nivelul omului obişnuit?

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI