Copiii nimănui

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, sentimentul că ne luptăm cu morile de vînt este tot mai pregnant. Ne simţim tot mai singuri, noi, ca popor, şi tot mai vulnerabili, noi ca personaje, ca actori ai acesui prezent destul de ambiguu. Glasul nostru este tot mai stins, tot mai greu de auzit şi imposibil de pătruns acolo unde, de fapt, dorim să ajungă. Nu mai avem vlagă, sîntem secătuiţi în neputinţă şi încercăm să mergem mai departe prin ignoranţă. Devenim pe zi ce trece mai blazaţi şi încrederea în sistem se erodează constant.

Noi, ca români, ne simţim părăsiţi de toţi şi încercăm să ne refugiem în mica noastră lume, cercul intim de prieteni, unde sperăm să nu fim trădaţi, să fim ascultaţi şi, în primul rînd, respectaţi. Ne dorim să ne recăpătăm demnitatea pierdută de multă vreme şi mai dorim ca toţi cei pe care, teoretic, noi i-am ales, să dea dovadă de ceva mai multă verticalitate.

Cineva a spus că dacă votul ar fi însemnat ceva, nu ar fi fost inventat. Or, de ceva timp observăm că România în care noi trăim devine din ce în ce mai mare şi mai săracă, în timp ce România lor, a celor care sînt acolo, sus, a devenit foarte mică, loc în care bunăstarea se împarte la cît mai puţini, iar loc pentru tine, tu, cel care votezi, şi care, teoretic, trebuie să contezi, nu există.

Eşti singur, eşti din ce în ce mai singur. Nu mai reprezinţi nimic, ai devenit un element al unei statistici. Nu eşti respectat, cuvîntul tău este luat în derîdere şi nu eşti decît o posibilă masă de manevră în anii electorali. Cei pe care i-ai votat şi acum îţi conduc destinul nu te mai ascultă, pentru că sînt mult mai atenţi la ceea ce se spune la Bruxelles şi la Washington decît la ceea ce spui tu. Concluzia este că tu eşti bun doar să munceşti, dacă ai unde, eşti bun doar să oferi plus valoarea muncii tale unui stat din ce în ce mai lacom şi mai lipsit de viziune.

Am devenit o cifră într-un context. Sîntem un CNP, o serie şi un număr. Sîntem, poate, o adresă de e-mail, un cont de Facebook sau nici măcar atît. Glasul nostru nu mai contează, iar despre onoare se vorbeşte la timpul trecut. Noi, ca români, nu sîntem respectaţi, pentru că nici măcar cei pe care i-am ales nu ne respectă. Tu, cel care încă mai crezi că se poate, află că trăieşti într-un timp în care speranţele sînt pe cale să dispară, iar viitorul devine din ce în ce mai neclar. Noi, românii, sîntem copiii nimănui. Sîntem pe cont propriu.

Tano

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

COMENTARII DE LA CITITORI