COPIII PRIETENILOR MEI (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Motto: „Rari sînt copiii care seamănă cu părinţii lor. Cei mai mulţi sînt inferiori, puţini sînt superiori“. HOMER („Odiseea“)

Ne măsurăm vîrsta cu un etalon implacabil: creşterea copiilor. Dintr-un strop de vlagă lichidă, invizibil cu ochiul liber, prinde viaţă, se naşte şi creşte gogeamite omul, cu tot tiparul genetic. Apariţia copiilor pe lume mi se pare cel mai uluitor miracol. În zadar Îl caută lumea pe Dumnezeu prin alte părţi – El aici este, în minunea împerecherii bărbatului cu femeia. În pîntecele care prinde rod şi, la soroc, dă la iveală un înger. Nici o explicaţie savantă nu mă va lămuri că aşa ceva e posibil în absenţa Dumnezeirii. În bijuteria de poezie şi înţelepciune a Ecleziastului (Vechiul Testament) se află un verset care face cît un întreg Tratat de Anatomie: „Cum nu ştii care este calea vîntului, nici cum se fac oasele în pîntecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate“. (1:5). Aproape totul e neschimbat în jurul nostru: cerul cu stele, arborii, clădirile. Numai copiii ne dau de veste că am îmbătrînit. Întîi nici nu i-am băgat în seamă, ia, nişte mogîldeţe, acolo, ce ne pasă nouă de ei, de vreme ce sîntem nemuritori, frîngem munţii în palme, ne trăim viaţa şi nimic nu ne poate sta în cale? Îi vedeam în cărucioare, prin parcurile studenţiei mele, şi, nu ştiu de ce, aveam sentimentul că ei vor rămîne mereu aşa, că nu va sosi niciodată o zi în care vor popula Oraşul, Ţara, Planeta.

Întîi a fost generaţia de prichindei a anilor ‘70. Pe urmă a venit generaţia anilor ‘80. Acum, pe nebăgate de seamă, uite şi salba de prichindei a anilor ‘90. Dintre toate recoltele, recolta de copii a unei ţări nu poate fi primejduită nici de ploaie, nici de grindină, nici de secetă.

Sfînta taină a bărbatului şi a femeii, petrecută în întuneric, la luminiţa unei candele roşii, în aşternuturile de omăt ale patului, iese într-o bună zi la iveală şi îşi cere drepturile. Şi noi, care credeam că sîntem eterni şi vom circula veşnic pe aceste străzi, pe aceste alei, pe aceste ţărmuri de apă! „În fiecare zi eu mor“ – scria Apostolul Pavel. Ne uităm uneori în oglindă, sau în lupa de apă a fîntînii, şi vedem că ne-a albit părul, că cearcănele ochilor trădează surparea măruntaielor din noi, ne ridicăm mai greu din pat, în zori de zi, vremea rea de afară ne toarnă plumb în oase şi, pe deasupra, avem cîteodată un gust amar şi o lehamite de viaţă pe care nu le-am cunoscut înainte. Creaţia de geniu, emblematică, a Poporului Român, nu e nici „Mioriţa“, nici „Meşterul Manole“, ci basmul „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte“. Aici, în rubinul acesta cu flăcări mici şi jucăuşe ca ochii de iepure, se comprimă cea mai tulburătoare filozofie de viaţă. Dar, v-aţi imaginat vreodată ce-ar fi dacă am inversa termenii? Adică „Bătrîneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă“? Ar fi coşmarul în stare pură. Cam ceea ce începem noi să trăim acum, ca Popor şi ca Ţară. Dulcea pasăre a tinereţii, de care vorbea un mare dramaturg, s-a speriat odată de larma focurilor de armă şi, vîslind cu aripile arse de praful de puşcă, şi-a luat zborul de pe meleagurile noastre, spre alte zări, mai sigure, mai liniştite. Copilăria şi tinereţea au devenit o povară în România acestor ani. Niciodată, în Istoria ţării, nu s-au înregistrat atîtea avorturi, atîtea pruncucideri, atîtea abandonuri, atîtea vînzări de copii peste graniţă. Nici n-a păşit bine în arena vieţii şi o întreagă armată de heruvimi neprihăniţi e trimisă înapoi, în cazarma morţii. Parcă se rupe ceva în mine. De revoltă şi neputinţă. În ce hal de degradare a ajuns poporul meu! Dincolo de pragul acesta nu mai e decît canibalismul. Ce-ar fi scris, oare, nişte Arhangheli ai dreptăţii, ca Eminescu, Iorga şi Goga, dacă ar fi trăit aceste vremuri de adîncă ruşine şi de cumplită îngrijorare? Într-o societate în care înşişi părinţii sînt umiliţi şi trataţi ca nişte cîini vagabonzi, ce forţă şi ce autoritate morală mai pot avea ei, pentru a-şi ocroti copiii? Necazul cel mare este altul: societatea românească nu mai funcţionează în parametrii ei normali, adică şcoala nu mai e şcoală, biserica nu mai e biserică, medicina nu mai e medicină, justiţia nu mai e justiţie. Răscoala elevilor mi se pare o alarmă de o gravitate ieşită din comun, mai ales că ei au dreptate şi nişte politicieni iresponsabili vor să le tatueze pe frunte versul cel tragic al lui Bacovia cel pluvial: „Liceu, cimitir al tinereţii mele“. Desigur, n-am ajuns încă în faza de colaps, ceva rudimente tot mai mişcă, dar abrutizarea s-a declanşat şi se află în marş. Ne va fi foarte greu s-o oprim, pentru simplul motiv că ea a pus stăpînire şi pe cei mai mulţi dintre noi, „stîlpii societăţii“, ca să folosesc titlul unei alte piese celebre.

Pînă acum am vorbit numai despre vina oamenilor maturi. Dar copiii, odată crescuţi, n-au nici o răspundere? Au evoluat ei aşa cum se cuvine, sau poate că, o dată cu creşterea biologică, s-au dezvoltat în sufletul lor monştrii de răutate, egoism şi trufie ai părinţilor? Eu înţeleg că noile generaţii ne înlocuiesc pe noi, cei maturi, prin procesul de selecţie naturală, treptat şi aproape pe nesimţite – dar, în unele cazuri, asistăm la nişte atacuri de o brutalitate care mă duce cu gîndul la exterminarea fizică. Am să mă refer la cîţiva dintre copiii prietenilor mei. Fiindcă îi cunosc mai bine. Nu voi da nume, pentru simplul motiv că vreau să mă menţin la nivelul principiilor şi e momentul să arăt că pot şi să mă stăpînesc. Iată-l, de pildă, pe fiul unui fost coleg de liceu. Îl ştiam, cum s-ar zice, din burta maică-sii. Apoi, îl vedeam plimbat cu landoul, prin zona Liceului Sf. Sava şi a Editurii Cartea Românească, îndeosebi de către bunica lui dinspre tată. Nu de puţine ori am asistat la acea operaţiune delicată a schimbării scutecelor, datorită faptului că micuţul făcea pe el. Deşi părinţii lui erau ţigani, el ieşise blond. Anomalia asta a durat cîţiva ani, după care legile geneticii şi-au spus cuvîntul şi copilul a revenit la blazonul cromatic al familiei. Mai apoi, cînd era adolescent, mi-a intrat în casă de zeci de ori: îl trimitea tatăl lui vitreg (maică-sa nu l-a mai suportat pe fostul meu coleg de liceu, l-a părăsit şi s-a recăsătorit) să le fac viaţa fericită, mai precis să le împrumut videocasete. Pe seceta aia, într-o vreme cînd n-aveai ce să vezi la televizor, eu le-am făcut un mare bine acestor oameni, oferindu-le, total dezinteresat, sute de filme minunate, în pofida deranjului permanent, a timpului pierdut, a unei tracasări de care, ca scriitor, nu aveam nevoie. Şi au mai trecut nişte ani! Au venit evenimentele din decembrie 1989. Tatăl natural al copilului a ieşit din anonimatul mediocrităţii sale, a început să se agite, a intrat în combinaţie cu tot felul de agenţi şi mafioţi străini, de la care stoarce mari sume de bani, pe scurt, s-a căpătuit! Feciorul, după el, ca balega sub viţel! Vechea familie nu mai avea ce să-i ofere. Şi acum, începe nebunia! Fostul meu coleg de Facultate şi-a asmuţit progenitura împotriva tuturor, inclusiv a mea. În două cărticele scrise la mîna stîngă, unde pluteşte uleiul rînced al analfabetismului şi răutăţii patologice, micuţul bou din landou mă înjură ca la uşa cortului, culminînd cu afirmaţia ridicolă că din pricina mea n-a intrat România în NATO! Din nefericire pentru firma „Tetea şi Puradelul“, eu nici nu-i bag în seamă. „Vulturii nu mănîncă muşte“ – sună o maximă latină. A-mi pune mintea cu un asemenea avorton e tot ceea ce aşteaptă detractorii mei. Prefer să mi-l aduc aminte în vintre la maică-sa, biata de ea, care n-are nici o vină. Sau, cine ştie, poate că dacă ar fi ridicat vreun dulap, l-ar fi lepădat din vreme pe cel care i-a ruinat sănătatea şi nervii. Românii au o vorbă genială pentru ceea ce aş numi eu „clonarea lichelismului“: „Aşchia nu sare departe de trunchi“. Tată şi fiu. Hienă şi şacal. Ar face orice pentru a fi băgaţi în seamă, pentru a raporta stăpînilor care-i plătesc că au mai tulburat nişte ape, că au mai demascat nişte comunişti, securişti, naţionalişti etc., etc. Nu ajungea o singură canalie, xeroxul Mamei Naturi a livrat şi o copie.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(„România Mare“, nr. din 17 octombrie 1997)

 

Starea de veghe (1)

COMENTARII DE LA CITITORI