Copilăria lui Napoleon sau poveşti mai puţin ştiute din tinereţea primului împărat francez

in Lecturi la lumina ceaiului

Dacă a fost, sau nu, Napoleon Bonaparte cel mai strălucit conducător militar din toate timpurile, dacă a fost un tiran iacobin sau produsul de excepţie al Revoluţiei Franceze, dacă a fost un cuceritor care a purtat războaie doar dintr-o ambiţie colosală , sau dintr- o necesitate istorică este greu de stabilit şi vom lăsă aceste probleme în seama  unor istorici mai buni ca noi. Aşa că, în acest articol, ne vom ocupa, în primul rînd, de tinereţea primului împărat francez şi vom încerca să descoperim care a fost momentul de cotitură care l-a propulsat în scrierea viitoarei legende napoleoniene. Apoi, vom face lor o trecere în revistă a înfrîngeri pe care le-a  suferit Napoleon  Precizăm încă de la început că nu ne propunem să îl judecăm pe corsican şi nici să facem aprecieri fără a ne baza pe argumente solide, fiind de acord cu strategul belgian Emile Wanty care îl consideră pe Napoleon „un om care nu va putea fi niciodată explicat”.

PAG 12 2

Părinţii lui Napoleon

Ne aflăm în primăvara lui 1769, în oraşul Ajaccio, din insula Corsica, teritoriu care, de puţin timp, reuşise să scape de jugul genovez, fiind vîndut regelui Franţei, Ludovic al XV-lea. După o îndîrjită rezistenţă împotriva noilor stăpîni, corsicanii, conduşi de Pasquale Paoli (1725-1807), se văd nevoiţi să abandoneze lupta şi se retrag în munţi, organizînd acolo o altă rezistenţă. Paoli şi fratele său fug în Anglia, iar francezii sînt generoşi şi înţelegători, anunţînd că cei ascunşi în munţi se pot întoarce fără teamă de represalii. Printre numeroşii soldaţi corsicani care se întorc la casele lor se află şi Carlo-Marie Bonaparte, aghiotantul lui Paoli, şi soţia acestuia, Letiţia, în vîrstă de numai 19 ani. După 3 luni de la această întîmplare, pe 15 august, se naşte cel de-al doilea copil al familiei, viitorul împărat al Franţei, Napoleon. Citind despre geniul multilateral care va deveni Napoleon, nu putem să nu ne întrebăm ce s-ar fi întîmplat dacă insula Corsica şi-ar fi căpătat independenţa sau dacă dorinţa lui Paoli s-ar fi îndeplinit, iar insula ar fi fost alipită Angliei.

Subscriem şi noi opiniilor istoricului român Gheorghe Eminescu (1895-1988) şi ale istoricului şi academicianului francez Jacques Bainville (1879-1936), care considerau că Bonaparte n-ar fi avut nici o şansă într-o ţară fără un spirit liberal şi revoluţionar şi că, probabil, numele lui n-ar fi depăşit graniţele Corsicii.

Familia în care s-a născut Napoleon Bonaparte

Carlo Bonaparte a făcut  studii juridice la Corte, iar doctoratul la Pisa. Era un bărbat elegant, brav, amator de petreceri şi de aventuri amoroase, mare cheltuitor şi om lipsit de spirit realist. „Tata era un om luminat, dar prea ataşat petrecerilor”, spunea chiar Napoleon despre tatăl sau. Avocat mediocru şi reprezentant al insulei Corsica la Curtea regelui Ludovic al XVI-lea, Carlo va muri la numai 39 de ani de aceeaşi boală care îl va răpune şi pe gloriosul său fiu, cancerul de stomac. Despre soţia să, Letiţia Ramolino, măritată Bonaparte, scriitorul francez Stendhal afirma că era cea mai seducătoare fată din insula, supranumită „mica minune din Ajaccio”. Mama lui Napoleon era o femeie energică, sobră, zgîrcită şi muncitoare, lipsită de cultură, dar curajoasă. Letiţia era o mamă dură şi hotărîtă, capul familiei, care nu ezita să-şi altoiască odraslele. Napoleon spunea despre tandreţea ei că era „severă“. Ea va mai trăi 15 ani după decesul fiului său, murind în 1836, la vîrstă de 85 de ani. Cei doi soţi au avut 13 copii, dintre care 5 au murit de tineri. Au supravieţuit 8 copii dintre care 5 băieţi: Joseph, Napoleon, Lucien, Louis şi Jerome şi 3 fete: Elisa, Paulina şi Carolina.

Primii ani din viaţa Micului Corsican

Ţinînd cont de situaţia politică, Napoleon şi-a petrecut copilăria într-o societate care încă regreta posibila independenţa a insulei şi îi condamna pe cuceritorii francezi.  Se spune că în urmă unei mici altercaţii cu unul dintre colegii de şcoală, Napoleon ar fi spus  „… le voi face francezilor tăi tot răul pe care-l voi putea”. Încă de mic, Napoleon era irascibil şi neliniştit. „Nimic nu-mi convenea, eram pornit pe gîlceavă şi bătaie, şi nu mă temeam de nimeni. Pe unii îi băteam, pe alţii îi zgîriam, şi toţi se temeau de mine. Cel mai mult a suferit de pe urmă mea fratele meu, Joseph. Îl băteam şi îl muşcăm. Şi tot el era cel certat, fiindcă pînă să îşi revină din spaimă, eu mă duceam la mama să mă plîng”, îşi amintea Napoleon. Profitînd de prietenia dintre familia Bonaparte şi cea a noului guvernator al insulei, cei 2 soţi reuşesc, în 1779, să obţină pentru Joseph o bursă la Colegiul Ecleziastic de la Autun şi una pentru Napoleon, la şcoala pregătitoare de ofiţeri de la Brienne. La început, ambii fraţi au plecat la Autun, unde Joseph urma Seminarul pentru a deveni preot, iar Napoleon învaţa limba franceză. În primăvară aceluiaşi an, Napoleon este trimis la Brienne, în Franţa răsăriteană, unde îşi va începe ucenicia în cariera care îl va face celebru. Napoleon nu s-a bucurat de o prea mare popularitate la Brienne, deoarece colegii săi erau fii de aristocraţi, oameni de bani gata, care îl tachinau pentru lipsurile lui materiale şi pentru accentul corsican. Nici Bonaparte nu îi încuraja, rămînînd acelaşi băiat ursuz şi nesociabil, care se supăra  prea repede. El nu căuta prietenia nimănui şi îi trata pe toţi fără nici un pic de respect, iar acest comportament a dus la cîteva încăierări purtate cu înverşunare de corsican, care, în ciuda dezavantajului său fizic, nu a ezitat să le dea curs. Deşi avea deseori conflicte cu colegii, el nu îi reclama niciodată superiorilor. Era un elev mediocru, neavînd nici o înclinare spre limbile străine, se descurca greu la gramatică şi chiar mult mai prost la desen, dar era pasionat de matematică, geografie şi îi plăceau istoria Greciei şi a Romei antice. I-a citit cu mult interes pe Titus Livius, Suetonius, Tacitus sau Plutarch, visînd să redea independenţa insulei Corsica. Tot la Brianne, îl descoperă şi pe Johann Wolfgang von Goethe Goethe, preferînd, dintre toate operele celebrului german, romanul „Suferinţele tînărului Werther”, carte pe care a citit-o de 7 ori. O întîmplare, din anul 1783, ar fi putut  să schimbe soarta corsicanului, înd Napoleon trece examenul pentru a intra la Şcoală superioară de la Paris, unde este recomandat de subinspectorul şcolilor militare regale pentru  intra în Marină. Dar subinspectorul a fost înlocuit, iar cel nou nu credea că Napoleon ar fi putut deveni un excelent marinar, aşa că va mai rămîne un an la Brianne, iar în 1784 este propus şi admis la Artilerie. Aşadar, la 15 ani trece la şcoală de ofiţeri de la Paris, unde îi va avea ca profesori pe celebrul astronom Pierre-Simon Laplace şi pe matematicianul Gaspard Monge. La Paris, colegii lui duc o viaţă mult mai zgomotoasă, mult mai mondenă decît la Brianne, aşa că Napoleon se izolează şi mai mult de lume, dedicîndu-se cu totul cititului. Îl pasionau cărţile de istorie militară, de matematică, de geografie, descrierile de călătorii şi chiar filosofia. Viitorul împărat îi citeşte pe Voltaire, Jean le Rond d’Alembert, pe Gabriel Bonnot de Mably, Guillaume Thomas Raynal şi Jean-Jacques Rousseau. Tot în acea perioadă îi citeşte şi pe Jean-Baptiste Racine, Pierre Corneille şi pe Moličre, cufundîndu-se apoi în tratate de matematici şi lucrări de ştiinţă militară, în special de artilerie.

Prietenii şi duşmanii de pe băncile şcolii

În ciuda temperamentului său agresiv şi a comportamentului antisocial, Bonaparte leagă o strînsă prietenie cu Alexandre de Mazis, instructorul de infanterie, de care este nedespărţit. În amintirile sale, acesta spunea despre Napoleon că „era un coleg foarte greu de apropiat, dar distins prin originalitatea caracterului şi prin cultură sa. Exerciţiile lui preferate erau cele cu armele. Era foarte periculos să încrucişezi spada cu el. Cînd era atins de adversar, se înfuria şi se aruncă asupra lui fără să mai ţină seama de reguli”. Puţini ştiu că unul dintre duşmanii lui Napoleon, Antoine de Phélippeaux, i-a fost coleg la Paris şi că au manifestat o duşmănie aprigă unul faţă de altul, materializată prin violenţe. În timpul Revoluţiei, Phélippeaux va emigra şi va intra în serviciul militar al Angliei şi îl va înfruntă pe Napoleon în Campania din Orient. În februarie 1785, Carlo Bonaparte moare, iar familia rămîne fără nici un sprijin financiar. Tînărul Napoleon, în vîrstă de numai 16 ani, îşi ia asupra sa grija familiei. Din cauza neajunsurilor financiare, este nevoit să termine şcoala de 2 ani într-unul singur. Bonaparte a terminat şcoala de la Paris clasificîndu-se al 42-lea dintr-un total de 58 de elevi, un rezultat nu tocmai strălucit. Totuşi, într-o caracterizare a elevului Napoleon făcută de un inspector la terminarea şcolii, îl prezintă ca fiind „rezervat şi studios, preferînd studiul oricăror distracţii. Îi citeşte pe autorii buni. Foarte interesat de ştiinţele abstracte şi foarte curios în privinţa celorlalte, cunoaşte temeinic matematicile şi geografia. Este tăcut, îi place singurătatea,  este capricios, distant, înclinat spre egoism, vorbeşte puţin,  este rapid în răspunsuri, prompt şi sever în manifestări, arată un adînc amor propriu, este  ambiţios şi aspiră la mai mult. Acest tînăr merită să fie protejat”. Deşi şcoala de la Paris era considerată ca fiind superioară, la terminarea ei, pregătirea militară a lui Napoleon era aproape nulă. Şcoala pregătea, de fapt, ofiţeri  pe care îi întîlneai la Curte, în saloanele protipendadei, nicidecum cadre militare  care trebuiau să participe la  război. Elevii învăţau orice, mai puţin arta militară. Cea mai mare parte a programei şcolare era rezervată literaturii, istoriei, geografiei, limbilor străine, dansului, religiei, scrimei şi călăriei, singurul curs cu caracter militar fiind cel de foritificaţii. La 30 octombrie 1785, Napoleon se înrolează în armată cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la un regiment din Valence. Aici are raporturi normale cu camarazii, iar în lumea civilă este privit cu simpatie. Napoleon îi face curte domnişoarei Caroline de Colombier, apoi domnişoarei Mion-Desplaces, frecventează salonul doamnei Saint-Germain, pe a cărei fiica o cere în căsătorie. Louise Marie-Adelaide a refuzat, măritîndu-se cu  contele Montalivet, viitorul ministru de Interne în perioada Imperiului. Face economii pentru a-şi putea ajuta familia, mănîncă o singură dată pe zi şi se retrage în camera sa, acompaniat doar de cărţi, umplînd caiete întregi cu reflecţii şi comentarii.

O carieră de scriitor complet ratată

Va citi „Codul lui Iustinian”, pe care îl va reţine şi pe care îl va folosi ca sursă de inspiraţie pentru viitorul său Cod Civil.  Scrie un tratat de balistică: „Despre lansarea bombelor” şi cîteva încercări literare: „Masca profet” şi „Contele d’Essex”. Napoleon a început să scrie chiar şi o istorie a insulei natale, pe care a trimis-o abatelui Reynal, care l-a încurajat să termine lucrarea, recomandîndu-i să atenueze criticile aduse Franţei. Deşi cariera literară a lui Napoleon era copleşită de greutatea celei politice, Lefebre spunea că dacă „n-ar fi trecut pe la Brienne, ar fi putut deveni un scriitor bun”. Referitor la opiniile religioase, într-unul din caietele sale găsim următoarele cugetări: „Creştinismul este incompatibil cu interesele Statului. El vrea să substituie puterii supreme a poporului puterea supremă a lui Dumnezeu. El distruge unitatea statului” şi „Teologia nu-i decît o cloacă de prejudecăţi şi erori, care ar fi mai bine să fie înlocuită cu un tratat de geometrie”. La 1 septembrie 1787, este avansat locotenent secund în regimentul de artilerie La Fčre, în Valence. Era primul ofiţer francez născut în Corsica, nu avea decît 18 ani şi 15 zile şi un viitor de excepţie. Cînd a îmceput Revoluţia, se afla în concediu, în Corsica, pentru a-şi ajuta mama să pună ordine în administrarea modestei averi care rămăsese de pe urma soţului decedat. Ne putem întreba dacă Napoleon a fost, sau nu, partizan al Revoluţiei, dacă a crezut în ea sau doar a profitat de pe urmă ei. Ţinînd cont de tendinţele sale despotice, răspunsul este simplu. Era , într-adevăr, un susţinător al Revoluţiei, pentru că acea schimbare fundamentală a valorilor îi putea permite să-şi împlinească aspiraţiile şi numai în acest fel  calităţile sale extraodinare puteau să-l ajute să urce pe scara socială. Pe lîngă toate acestea, Napoleon era un naţionalist, iar Revoluţia se baza pe principiul libertăţii popoarelor, care reprezenta o modalitate de a obţine independenţa pentru insula natală. Chiar dacă facem abstracţie de naţionalismul care îl anima, principiul egalităţii şi golul produs prin exodul ofiţerilor, ne dau, cu siguranţă, imaginea unui persoane care susţinea ideile Revoluţiei, a unui om deschis spre schimbare.

PAG 13 1

Cum se transformă din naţionalist corsican, în cetăţean revoluţionar francez

Dar să revenim la concediul pe care l-a petrecut în Corsica. Napoleon se declară adeptul ideilor lui Paoli, care tocmai se întorsese dintr-un exil îndelungat. Din cauza intereselor diferite, tînărul ofiţer este privit cu răceală de Paoli. În timp ce acesta dorea să obţină independenţa totală a insulei şi alipirea ei la Anglia, Bonaparte ţinea seama de faptul că Revoluţia Franceză deschidea orizonturi noi pentru dezvoltarea acestei insule, dar şi  pentru propria carieră. După cîteva luni, Napoleon se va întoarce la Valence, luîndu-l şi pe fratele său mai mic Louis, pe care îl înscrie la şcoală. Va urma una dintre cele mai grele perioade din viaţa lui, cînd nu avea bani decît pentru un colţ de pîine. În septembrie 1791, se va reîntoarce în Corsica, transferat în interes de serviciu. Se va îndepărta definitiv de Paoli şi de reprezentanţii autorităţilor revoluţionare şi  chiar ordona să se tragă asupra unui grup de răsculaţi care atacaseră detaşamentul aflat sub comandă sa. Se întoarce la Paris, unde va trebui să îşi justifice purtarea echivocă în faţă ministrului de Război. Revine în Corsica  exact în momentul în care Paoli era hotărît să separe insula de Franţa şi să o arunce în braţele englezilor. După cîteva tentative de a schimbă destinul Corsicăi, Napoleon, împreună cu familia sa, reuşesc să fugă la Toulon, apoi la Marsilia. Casa lor de pe insulă este distrusă de către englezi, iar această experienţă a marcat o cotitură hotărîtoare în atitudinea lui Napoleon faţă de Anglia. Corsicanul fanatic nu mai vrea să fie decît francez. Familia Bonaparte trăieşte foarte greu, singurul venit fiind cel din ajutoarele sociale şi din solda lui Napoleon care fusese avansat la gradul de căpitan. Lunile treceau fără vreo speranţa, cînd, în august 1793, izbucneşte o răscoala contrarevoluţionară la Toulon, un eveniment care îi va schimbă în mod decisiv viaţă viitorului împărat. Acestea au fost cele mai importante evenimente ale legendei pe care Napoleon o va crea. Ca o concluzie, nu putem să spunem decît că Bonaparte a fost un copil şi un elev normal, nu era un spirit vizionar, aşa cum îl descriu apologeţii, dar nici un copil mediocru, lipsit de scrupule şi cu tendinţe dictatoriale, cum este caracterizat de calomniatori. Putem să remarcăm doar că nimic din climatul copilăriei nu anunţa zbuciumul ce urma sa vină, ale cărui consecinţe vor lăsa în urmă o Europă însangerată şi un mit legendar, aproape utopic.

Cele mai grele înfrîngeri ale lui Napoleon

Napoleon Bonaparte a rămas în istorie drept un geniu militar, artizan al unor mari victorii pe cîmpul de luptă, precum cea de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Dar Împăratul francez nu a cîştigat toate bătăliile pe care le-a purtat, ba chiar a suferit unele înfrîngeri dezastruoase. Dintre acestea, 3 pot fi considerate cele mai grave eşecuri ale lui Napoleon: bătălia maritimă de la Trafalgar împotriva britanicilor, din 1805, cea din Rusia, din 1812, cînd invazia a eşuat, iar„La Grande Armée“ (Marea Armată) a  fost distrusă, şi cea de la Waterloo, din 1815, ultima înfrîngere a extraordinarului Bonaparte.

Bătălia de la Trafalgar, din 21 octombrie 1805, reprezintă unul din cele mai importante momente ale istoriei britanice, fiind una din cele mai renumite victorii ale englezilor. Cu toate acestea, istoricii nu s-au pus de acord nici pînă astăzi  asupra rezultatului aceastei victorii. La momentul respectiv englezii au crezut că amiralul Horatio Nelson, prin victoria care i-a adus moartea, a distrus planurile de invazie ale lui Napoleon şi a asigurat victoria Marii Britanii asupra Franţei napoleoniene. În cealaltă tabără, istoricii francezi au preferat să caracterizeze bătălia de la Trafalgar drept un incident nefericit, dar insignifiant în întreaga istorie a războaielor napoleoniene, episod aflat în umbra marilor victorii de la Ulm (1805) sau de la Austerlitz, prin care Austria şi Rusia au fost învinse, confirmînd astfel dominaţia Franţei asupra Europei continentale. În mod surprinzător, istoricii contemporani nu au păreri foarte diferite despre acest eveniment, însă au schimbat taberele. Specialişti francezi, precum Jean Tulard, autoritate recunoscută în istoria Franţei lui Napoleon, acceptă că „după Trafalgar, Împăratul fusese învins, numai că nu o ştia încă”. Istoricii britanici sînt de părere că victoria de la Trafalgar nu a făcut altceva decît să confirme un lucu ştiut de toată lumea: Marea Britanie era marea stăpînă a mărilor. Însă, ce-i drept, englezii controlau mările cu mult înainte de ameninţarea napoleoniană, şi ar fi făcut-o şi în absenţa acestui pericol. De asemenea, mulţi istorici englezi susţin că această victorie este cel mai important factor al poziţiei strategice britanice, în raport cu puterile continentale. Interpretarea ar fi următoarea: puterea maritimă britanică, deşi esenţială pentru supravieţuirea ţării în faţa ameninţării franceze, nu a fost suficientă pentru a-l învinge pe Napoleon. În cele din urmă, Wellington şi armata britanică, luptînd alături de aliaţii continentali, au fost cei care au asigurat victoria engleză. Istoricii cred că marile dispute dintre statele europene au fost întotdeauna decise prin confruntările armate din cîmpiile Flandrei şi ale Westfaliei, în timp ce puterea navală a avut doar un rol secundar.

În 1812, cînd armatele lui Napoleon înaintau lăsînd în urmă o Europă distrusă şi cucerită, Împăratul se afla la apogeul puterii sale. Marea sa armată număra 400.000 de soldaţi şi se credea că este invincibilă, iar comandantul ei anticipa o victorie rapidă. Însă, în 6 luni de zile, uriaşa sa forţă a fost redusă la o mînă de soldaţi extenuaţi, distruşi de mediul şi clima rusească. Doar 1 din 20 de soldaţi avea să se mai întoarcă acasă. În timpul campaniilor anterioare din Europa de Vest, Napoleon reuşise să rezolve problema aprovizionării armatelor sale lăsîndu-şi soldaţii să se descurce „pe teren” fie prin jaf, fie cumpărînd cele necesare. Napoleon era conştient că o asemenea abordare nu era posibilă în pustietatea Ucrainei, astfel că avea pregătit un plan de aprovizionare. Operaţiunea logistică era de proporţii uriaşe. Erau necesare, în total, 9300 de vagoane care să transporte miile de tone de alimente pentru soldaţi. Pentru a trage aceste vagoane şi, de asemenea, pentru transportul cavaleriei şi artileriei, Napoleon a strîns 250.000 de cai, care trebuiau, la rîndul lor, să fie hrăniţi, avînd nevoie de circa 9 kg de mîncare pe zi. Calculele au fost însă greşite. Chiar dacă Napoleon ar fi ajuns la Moscova cu două luni mai devreme şi cu doar jumătate din oameni, tot ar mai fi avut nevoie de încă 16.330 de tone de provizii, adică dublul capacităţii de transport. În schimb, el a pornit la drum cu provizii pentru doar… 24 de zile. Se baza pe o victorie rapidă şi o campanie care nu trebuia să dureze mai mult de 3 săptămîni. A fost o gravă supraestimare a forţelor proprii şi o subestimare a poporului rus. Ruşii nu i-au înfruntat pe francezi în mod direct, ci s-au retras distrugînd culturile şi otrăvind apele, ademenindu-l pe Napoleon încă şi mai adînc în inima Rusiei. Între timp, „La Grande Armée“ pierdea circa 5000 de oameni zilnic din cauza dezertărilor, bolilor şi sinuciderilor, iar din cauza dietei proaste, aproximativ 50 de cai mureau după fiecare kilometru parcurs. Napoleon a reuşit să-i atragă pe ruşi pe cîmpul de bătălie doar de două ori: la Smolensk, unde i-a învins, şi la Borodino, în apropierea Moscovei, o bătălie sîngeroasă care s-a terminat fără un învingător clar, dar cu moartea a 80.000 de oameni. Pe măsură ce ruşii se retrăgeau, Napoleon a ajuns, în cele din urmă, la Moscova, la mijlocul lui septembrie, însă cu doar un sfert din soldaţii săi. Ţarul Alexandru refuza să încheie pacea, astfel că gravele probleme de aprovizionare datorate tacticii de pîrjolire a pămîntului l-au obligat pe Napoleon să se retragă.

PAG 13 2

În bătălia ce se anunţa se putea întrevedea unul dintre acele momente în care destinul naţiunilor se decide pe tabla de şah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, prin ardoarea combatanţilor Waterloo aparţine unei epoci de mult apuse, dar prefigurează bătălia de la Marna sau chiar  de la Stalingrad, prin violenţa şi amploarea măcelului. Prin numărul forţelor angajate, prin armele de foc şi numărul victimelor, campania din 1815 anunţă o nouă tactică de desfăşurare a unui război. Raportul de forţe dintre Franţa şi cei coalizaţi împotriva ei, de 1 la 3 în momentul în care partea adversă ar fi fost decimată, pare demoralizant. Primele armate, conduse de ducele Arthur Wellesley, duce de Wellington, şi de Gebhard Leberecht von Blücher, prinţ de Wahlstatt, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă şi celelalte corpuri de armată în formare, asupra Franţei se pregăteau să se arunce 800.000 de combatanţi, cu mult mai mulţi decît cei 600.000  de soldaţi ai armatei celor 20 de naţiuni pe care Napoleon o trimisese asupra Rusiei. Aliaţii erau convinşi că victoria era a lor şi s-au aratat mult mai prudenţi. Planul lor prevedea să aştepte sosirea celor 3 armate principale la frontiera franceză pentru ca apoi să treacă la atac. Ruşii, care aveau de parcurs un drum lung, au fost folosiţi drept al doilea val de atac. Ofensiva, prevăzută pentru luna iulie, se anunţa a fi de temut, pentru că Franţa Restauraţiei redusese drastic armata. Totuşi, Napoleon a reuşit imposibilul. În numai 10 săptămîni, a scos, practic, din pămînt o nouă armată. Sînt chemaţi la arme militarii aflaţi în concediu, rezerviştii, toţi cetăţenii valizi. La 10 iunie 1815,  el dispunea de 198.000 de oameni, dintre care o treime erau răspîndiţi de-a lungul ţării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameni şi pe 334 tunuri, adică efectivele gărzii, 5 corpuri de armată şi rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, Împăratul ar fi putut, dacă ar fi fost ajutat de capabilul ministru de Război Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, ruşii, austriecii şi prusacii ar fi putut aduna, pînă la sfîrşitul verii, în jur de 1 milion de oameni. Orice prelungire a campaniei era în detrimentul lui Napoleon. În privinţa strategiei, ca şi Hitler mai tîrziu, Napoleon a fost un adept al atacului, cea mai bună defensivă, care îi permitea să aibă iniţiativa şi să beneficieze de efectul surprizei. Moralul soldaţilor se menţine prin acţiuni ofensive. Aliaţii erau vulnerabili prin împărţirea lor în 3 armate separate şi Napoleon spera să le învingă pe fiecare în parte. De asemenea, dorea să evite distrugerile de pe teritoriul Franţei şi de aceea a ales Belgia, cu un relief favorabil manevrelor militare, un teritoriu francofil, a cărei ataşare forţată la Olanda fusese decisă de Congresul de la Viena. Iar luna iunie părea cea mai potrivită; armata franceză era capabilă să lupte, în timp ce austriecii şi ruşii erau în marş spre Franţa. Într-un raport de 1 contra 2, şansele rămîneau acceptabile, avînd în vedere posibilităţile lui Napoleon.  Dar, începînd din iulie, fiecare zi se va întoarce împotriva lui.

HISTORIA

COMENTARII DE LA CITITORI