Corespondenţă din SUA – Blestem la Cotroceni (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Lui Nicolae Ceauşescu i-a urmat Ion Iliescu, omul de stînga, aparent sortit să se eternizeze la putere, într-o ţară cu un popor pornit pe căile concurenţei capitaliste, dar dornic să păstreze toate avantajele trecutului egalitarist, cele din România socială, organizată de fostul partid comunist. Situaţie imposibilă şi potenţată negativ, încă de la începutul mandatelor sale, de faptul că, la nivelul liderilor lor de dreapta, Statele Unite ale Americii, în expansiune către frontierele europene ale Rusiei, au făcut dificil dialogul politic cu preşedintele român. „Stînga înseamnă comunism” a fost eticheta Washingtonului pentru Iliescu şi pesedişti, indiferent de acele 85% din voturi, obţinute la alegerile prezidenţiale din mai 1990 – acesta a fost blestemul purtat de Iliescu, ca preşedinte, pînă în 2004, la încheierea ultimului mandat. Blestem şi mai greu din anul 2000, cînd maşina electorală de fraudat a lui Ion Iliescu şi a partidului său i-au furat preşedinţia lui Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare, cîştigătorul „de facto”, şi moral, al alegerilor prezidenţiale din acel an. Mereu în defensivă, fostul preşedinte s-a apărat din răsputeri, pentru a supravieţui ca om politic, şi a făcut, uneori, greşeli mari. A promovat oameni de valoare, dar, de teama unor răzvrătiri în partid, nu a stîrpit corupţi, hoţi şi lichele. Este „Părintele întemeietor” al clasei politice puşcăriabile române. A crezut că poate merge înainte cu un profesor universitar la dreapta şi cu fostul revoluţionar Dan Iosif  la stînga sa, înconjuraţi de o haită de hrebenciuci. A mers la naiba, direct în braţele unor mineri aproximativi, beţi, precum şi, aşa cum se spune, ale haidamacilor din fosta Securitate, deghizaţi în ortacii lui Miron Cozma. Fostul preşedinte se confruntă în justiţie cu acuzaţii grave, dar România lui Ion Iliescu trăieşte. Aceasta este şi rămîne, deocamdată, opera vieţii sale: eterna şi fascinanta Românie pesedistă.

Al treilea preşedinte al românilor, Emil Constantinescu, a dus cu el pe Dealul Cotrocenilor un blestem întreit. Primul, că a fost nevoit să reprezinte acolo ceva ce nu mai exista în ţară de 50 de ani: dreapta românească. Şi să reprezinte, cu orice preţ, o alternativă, improvizată şi disperată, oricum ar fi fost ea, în faţa stîngii. Al doilea – a fost structura din spatele lui, CDR-ul, o cîrpeală patetică, fără ideologie, fără program politic, program de guvernare, plan de acţiune, experienţă, expertiză şi preocupări reale pentru progresul ţării. O struţo-cămilă însăilată din ţărănişti octogenari expiraţi, foşti deţinuţi politici, din impostori şi fripturişti mai tineri, din ţară şi din emigraţie, neapărat cu „sînge” ţărănist şi pedigree anti-comunist, şi din foşti membri ai partidului comunist, aproape toţi, viitori potenţiali deţinuţi de drept comun pentru acte de fraudă şi corupţie. Al treilea blestem pe capul profesorului, ţinînd de structura sa personală, a fost acela că formaţia sa intelectuală şi experienţa dobîndită la catedra universitară nu au ajutat la nimic, el a rămas un diletant al puterii, un refulat plîngăcios şi cu ranchiune – e drept, fără dosar de urmărire penală, ceea ce e mare lucru la un politician român din ziua de azi –, plecat din ,,dreapta” cu ghilimele, şi ajuns, în prezent, pe stînga, fără ghilimele.

(va urma)

RADU TOMA

COMENTARII DE LA CITITORI