Corespondenţa lui Vasile Pârvan cu Martha Bibescu (1)

in Polemici, controverse

Orice fiinţă în stare de unitate (înainte de a fi pluralitate sau totalitate) prezintă o dimensiune care scapă spiritelor frivole: corespondenţa părţilor. Trebuie să fim morali, să fim cinstiţi, fiindcă adevărul se află în orice caz, şi e vai de agoniseala vulpăniilor omeneşti. Ce grădină ar fi lumea, dacă Decalogul ar face parte din toate legile internaţionale şi naţionale! Corespondenţa lui Ion Ghica cu Vasile Alecsandri cuprinde pagini valabile chiar şi pentru instanţa istoriei. Paul Louis Courrier, un clasic al literaturii franceze, n-a scris altceva decît epistole şi petiţii. În Secolul al XVIII-lea, cînd presa era urmărită ca ultimul infractor, corespondenţa manuscrisă a influenţat evoluţia ideilor, înainte de Revoluţia Franceză, şi constatăm acest fapt în scrisorile lui Grimm către un rege al Germaniei, ca şi în cele trimise de Diderot prietenei lui, Sophie Volland. Chiar şi în opera – bogată în date autobiografice – a lui Marcel Proust, corespondenţa sa adaugă un parfum îmbătător, de simţire şi gîndire.
Corespondenţa dintre Vasile Pârvan şi Martha Bibescu, în anii 1921-1927, n-a intenţionat să facă o critică a epocii, dar problema exista, pătrundea ca aerul, pretutindeni, chiar şi în preocupările unui savant arheolog, sau ale unei principese. Vor fi găsite vreodată scrisorile de răspuns ale Marthei Bibescu? Ea este citată în toată memorialistica vremii. Pachetul de scrisori ale lui Pârvan a fost considerat pierdut, pînă prin 1975, cînd un prieten al României, Seymour de Ricci, a descoperit, la Biblioteca Naţională din Paris, aceste pagini, salvate de la răzbunarea rivalităţilor meschine. Ricci le-a predat arheologului J. Carcopino, fratele scriitorului Francis Carco. Confruntate şi recunoscute de Martha Bibescu, au fost publicate, în 1966, în Revue Archéologique, revistă aproape ,,confidenţială”. În româneşte, scrisorile n-au fost traduse niciodată, însă veneraţia pentru Pârvan a crescut considerabil, în lumina descoperirilor republicane, care au continuat opera începută de Pârvan şi (Scarlat) Lambrino, în Dobrogea, la Histria, în Transilvania, la Sarmizegetusa, în cetăţile lui Decebal, la locul de exil al lui Ovidiu, la Tomis, la Adamclisi, iar „Getica” face parte dintre actele de stare civilă ale unei civilizaţii. Partea publicată a corespodenţei vădeşte lacune, pasagii suprimate, care nu ne pot fi indiferente. Mărturia lui Pârvan, despre epoca în care a trăit şi a lucrat, este cu atît mai valoroasă cu cît el n-a făcut politica nici unui partid şi rosteşte adevărul fără patimă. Doar cu
2 ani înainte de moartea sa, guvernul l-a trimis ca director al Şcolii de la Roma. La multe congrese de arheologie, s-a interzis de a se duce: Nu ne interesează arheologia, nici istoria, nici literatura, nici arta! Noi facem politică! Noi şi ai noştri, cum zicea Tipătescu în „Scrisoarea pierdută”. Este edificatoare corespondenţa sa, în privinţa asta.
După cum se ştie, Pârvan n-a trăit decît 45 de ani: a murit la 26 iunie 1927, în modesta sa locuinţă din Strada Biserica Amzei, Nr. 1. De-abia după 5 ani de la deces, i s-a pus o placă de marmură, sub fereastra casei în care a fost gîndită şi scrisă „Getica”. Bombardamentele aeriene din timpul războiului au distrus şi acest semn modest. În anul 1968, Martha Bibescu m-a rugat, printr-o scrisoare de la Paris, să-i duc lui Pârvan, la Cimitirul Bellu, din partea ei, o floare. Numele lui nu era gravat pe piatra mormîntului; aşa era moda anului 1927: anonimatul.
Corespondenţa lui Pârvan către Martha Bibescu începe în ianuarie 1922 (la Hotel Danieli, din Veneţia) şi se încheie în 1927. Toate scrisorile lui sînt „confidenţiale”, „ironice” şi „adesea amare” pînă la disperare, proiectate pe un fundal psihologic de o jalnică sărăcie intelectuală. Personal, el e foarte indulgent. Va scrie în franţuzeşte: nici o nădejde de a i se traduce opera care prezenta un interes naţional.

(va urma)
ROMULUS DIANU

COMENTARII DE LA CITITORI