Corespondenţa lui Vasile Pârvan cu Martha Bibescu (2)

in Polemici, controverse

În Italia, ce descoperă el? Descoperă „imensele linii antiumane“, „mîngîierea infinită a pietrei”, „piatra, mult mai recunoscătoare decît carnea umană” şi avertismentul pietrelor: „Nu uita că eşti muritor, adu-ţi aminte că eşti singur”. În jurul lui, obişnuita lume de „globe-trotteurs”, care-i inspiră „o dorinţă copilărească de a plînge”, în faţa „iluziei acestor muritori nebuni, nebuni pînă la divinitate” („diviniment fous”).
La 8 ianuarie 1922, el descrie patima umană a lumii antice şi medievale, pentru cucerirea cetăţilor de sămînţă ale unei civilizaţii. „Rapace, majestuos şi crud”, omul acela s-a priceput să-şi construiască hambarele şi să-şi cinstească strămoşii; apoi, s-a gîndit să potolească bestialitatea care izbucneşte intermitent din om: a construit catedrale, ca să se teamă omul şi de dreptatea divină. Sînt pagini scrise cu nobleţe, lipsite de josnicie: el înţelege şi, prin urmare, iartă. Nimic n-ar fi frumos pe lume, dacă omul primitiv n-ar fi avut vocaţia de a fi zidar şi soldat.
Martha Bibescu îl poreclise pe Vasile Pârvan „Maître Erasme”. El îl vizitase pe Corrado Ricci (ilustrul istoric al artei italiene) şi acum tîlcuia un text german, referitor la geniul umanităţilor. Întrebîndu-l pe Pârvan dacă îi place mai mult inscripţia greacă decît cea romană, el a rămas pe gînduri. Ca român, el ştia că ambele popoare au plămădit spiritul românilor. Iată ce spune el Marthei Bibescu: „Deci, am lăsat de-o-parte marea inscripţie a lui Traian, care mă tulbură adînc, ca arheolog, şi vă trimit la reproducerea şi la comentariile germane (…) la relieful apollonian, atît de mutilat şi totuşi atît de frumos, cu femeia aceea îngenuncheată şi rugătoare, de lîngă altar, cu inscripţia lui Callicrates, cu relieful Dioscurilor ce mi se par, uman vorbind, cele mai frumoase lucruri de la Histria, pentru că înfăţişează idealismul pur”. Urmează textul inscripţiei: „Callicrates şi soldaţii lui au alergat în ajutorul Apolloniei, colonia-soră a Histriei, au luptat pentru ea cu ajutorul Fraţilor Cereşti care păzesc drumurile morţii, în timp de război, şi căile mării furtunoase, apoi s-au întors teferi şi sănătoşi în patrie, ridicînd acest monument, ca o mărturie a martirajului celor care au salvat-o”. De-abia după lectura inscripţiei ne explicăm pentru ce Pârvan a şovăit să răspundă întrebării lui Ricci: ideea patriei este mai presus de unii şi de alţii.
Cu o discreţie admirabilă, el scrie despre colegul său, Sir Pavel Vinogradov, de la Universitatea din Oxford („Knight or baronet, I don’t know”, Cavaler sau baronet, nu ştiu), „un rus, devenit englez şi care a rămas rus”. Îl admiră pentru faptul că, la Conferinţa de la Bruxelles, „el reprezenta Rusia, nicidecum Anglia”. Onoarea de a aparţine poporului care l-a născut îl umple de mîndrie pe Vasile Pârvan şi nu menţionează nici un alt arheolog, în afară de Sir Pavel Vinogradov, care poartă demnitatea de a fi rus. Ce lecţie strălucită, pentru toate generaţiile; să-ţi onorezi patria, indiferent de destinul tău individual… Scrisoarea asta e lungă şi, de altfel, nu este reprodusă integral de Carcopino. Dar, în continuare, el scrie despre Boni, „comendatorele” Boni, savantul ghid al Romei subterane. Scrisoarea a fost trimisă de la Hotel Quirinal, din Roma, şi aminteşte Marthei Bibescu „Cele opt Paradise”, scrisă de dînsa, la vîrsta de 18 ani şi premiată de Academia Franceză.
În timpul unei călătorii pe Dunăre, a văzut şi el numeroasele morminte tumulare, de pe ambele ţărmuri ale fluviului, şi s-a gîndit că în aceşti „tumuli” se află, sub pămînt, o istorie mai precisă decît oricare alta. Va fi fost, atunci, prima licărire de geniu cu privire la muncile lui viitoare? Trebuie să cunoaştem vieţile strămoşilor, înainte de a vorbi nepoţilor. Tradiţia, în partea ei viabilă, este forţă curată. Toate vechile popoare ale lumii consultă tradiţia şi, astfel, sînt nepieritoare.
În februarie 1922, el comunică Marthei Bibescu că pregăteşte prima lui conferinţă, pe care o va ţine la Universitate, despre civilizaţia provinciilor scitice, despre Muntenia, Dobrogea, Moldova. Se simte „îngropat ca un erou al lui Anatole France, sub volumele bibliotecii sale”. Dar şi acolo, el arată ce-l doare mai mult: „Două dintre cărţile mele, de acum 12 ani, care se referă la istoria creştinismului, au fost considerate ca inspirate de Duhul Sfînt (!) – acest semn de exclamaţie face parte din textul lui Pârvan – pentru că susţineam că apostolizarea occidentală a fost făcută de Niketas de Remesiana, învăţător şi prieten fraternal al suavului poet al Italiei meridionale, Paolino de Nole, înainte de anul 400. Teoria mea este admisă chiar şi de cei mai buni ortodocşi, ca N. Iorga şi alţi istorici ai Transilvaniei, indiferent de confesiune, dar respinsă cu dispreţ de teologii noştri şi de alţi istorici bucureşteni”.
La 6 martie 1922, Pârvan notează cu amărăciune o greşeală a unor fanatici, care pierd din vedere că una dintre condiţiile păcii este buna vecinătate, afinitatea, iubirea reciprocă dintre România şi Iugoslavia: „Foarte interesantă este, în Italia, poziţia noastră, în urma logodnei regale sîrbo-româneşti. Se caută a se vedea, în acest fapt, o declaraţie de solidaritate, din partea noastră, cu interesele şi patimile anti-italiene”. (Aluzia priveşte căsătoria fiicei regelui Ferdinand cu regele Alexandru al Iugoslaviei, asasinat în 1934, la Marsilia).

(va urma)
ROMULUS DIANU

COMENTARII DE LA CITITORI