Corespondenţa lui Vasile Pârvan cu Martha Bibescu (3)

in Polemici, controverse

La 13 martie 1922, Pârvan relatează întîlnirea lui, la Roma, cu Take Ionescu: „După cum ştiţi, nu sîntem prea buni prieteni, fiindcă expediţia mea la Roma a fost întreprinsă împotriva părerii sale şi fără concursul lui. I-am spus, astăzi, că «nebunia» mea va rodi fructe înţelepte”.
În anul următor, „Maître Erasme” este poreclit „fratele Francisc”! Referindu-se la cartea „Isvor, pays des saules”, Pârvan scrie: „Aţi cîntat pe fratele nostru, soarele, pe fratele nostru, cireşul, pe fratele nostru, plopul, şi dragostea fratelui Francisc”.
Din România, primeşte numai veşti rele: „Dacia” nu se va publica decît în franţuzeşte. (Nu interesează!). „Mă găsesc azi în situaţia de a fi mai puţin cunoscut, în străinătate, decît elevii mei, ceea ce răstoarnă şi mai mult situaţia morală, instabilă prin ea însăşi”… „Acum, trebuie să mă întorc repede în ţară, fiindcă domnii de la Bucureşti au devenit foarte nervoşi, din cauza lipsei mele”.
La 17 ianuarie 1925, el zugrăveşte un tablou al mentalităţii dominante. „Sper că, întorcîndu-mă la Bucureşti, nu mă voi lăsa antrenat de isteria colectivă de acolo, pe care aş numi-o isteria impotenţilor: literaţi, artişti, oameni politici, toţi au fost apucaţi de sminteala megalomaniei, înţeleasă pe dos; sînt singurii supra-oameni, fiindcă ei simt, în fiinţa lor atotputernică, negaţia turbată a tot ce a fost odinioară măreţia unui popor. Bună soră a singurătăţii mele, îţi rămîn devotat”. Semnează: „Fratele Francisc”. (Este singura semnată cu acest pseudonim).
La 17 ianuarie 1926, exact după un an, Pârvan scrie din Bucureşti: „Între timp, continuăm să rămînem tot atît de stupizi ca şi pînă acum, şi încercăm să ascundem incapacitatea noastră sub nişte formule cu privire la raţiunea de stat, la raţiunea mîntuirii publice, primejduite de actualul guvern, care ne va aduce cerul pe pămînt. Am fost şi eu invitat să fac parte din guvernul făcător de minuni şi am încercat să aflu care or fi mijloacele de care dispun aceşti profeţi, pentru a convinge pe bunul Dumnezeu să domicilieze în România”. N-a exagerat nici cu o silabă. De reţinut este faptul că scrisoarea asta a fost trimisă din Bucureşti, din atmosfera descrisă mai sus. Statul, la vremea aceea, nu făcea decît birocraţie culturală, nu publica nici o operă de artă: tipărea numai şi numai „Monitorul Oficial”. Cea mai mare casă de editură a fost creaţia unui bancher, om cu cultură aleasă, Aristide Blank, care a digerat deficitele tiparniţei sale „Cultura Naţională”, condusă de Vasile Pârvan. Mai există şi alte cîteva uzine de carte, tot particulare: Cartea Românească, Alcalay, Ciornei, Delafras ş.a. Tîrziu, după 1930 (cu cine se va fi luat de piept nu se ştie), eminentul istoric al graiului românesc, profesorul Al. Rosetti, a pus bazele unei edituri de stat. Dispreţul pe care l-a purtat Vasile Pârvan pentru tembelismul cultural al unei greşitoare epoci izbucneşte în aceste rînduri epistolare: „În ce mă priveşte, nu mă las învins de vreo dezamăgire, mai ales pentru că niciodată nu m-am bizuit pe cineva şi fiindcă ataraxia mea sceptică este universală. Nu mă plîng de nimeni. Eschimoşii trăiesc la mai greu de 50 de grade sub zero şi se simt foarte bine, fac versuri şi lirism demografic numeros. Compatrioţii noştri trăiesc la o mie de metri sub linia aerului respirabil, şi li se pare că e bine aşa”…
În ziua de duminică, 16 octombrie 1932, Martha Bibescu a invitat cîţiva foşti elevi ai Şcolii de la Roma la o slujbă religioasă, în odaia în care Pârvan scrisese „Getica”.

Sfîrşit
ROMULUS DIANU

COMENTARII DE LA CITITORI