Corupţia ucide – vinovaţii tragediei de la Colectiv sînt corupţii Sistemului

in Alte știri

Extraodinara mărturie a lui Paul Grigoriu: „Incendiul din Club Colectiv – o mărturie şi o datorie“

Faptele: Vineri, 30 octombrie 2015, la 8 şi cîteva minute seara, am luat un taxi din zona Obor şi m-am dus în Club Colectiv. „Goodbye To Gravity“, una dintre trupele bune de metal din România, îşi lansa noul album. În plus, cu unul dintre chitarişti, Vlad Ţelea, sînt prieten bun şi am şi cîntat împreună. La mine, în Rising Shadow, era baterist. În viaţa de zi cu zi, arhitect specializat pe design interior. Iar basistul şi liderul trupei, Alex Pascu, a făcut acelaşi liceu cu mine şi ne-am împrietenit pe cînd el era într-a VIII-a şi eu într-a XII-a şi eu cu colegii mei îi cam chinuiam – în glumă – pe el şi pe ai lui. Pe chitaristul Mihai Alexandru şi pe solistul vocal Andrei Găluţ îi ştiu mai mult din vedere, în timp ce cu bateristul, Bogdan Enache, am tot stat de vorbă de-a lungul anilor pe la concerte. De altfel, de el am dat primul în club. Ne-am sprijinit de stîlpul din stînga scenei şi am stat la taclale vreo cinci-şase minute.

Eu mă plîngeam de un prieten care s-a implicat trup şi suflet într-un stil comercial, el îmi spunea că dacă rămîi la heavy-metal e greu: trebuie să plăteşti tu totul şi uneori şi publicul e puţin numeros. „Dar măcar faci ce îţi place, ceva în care crezi“, am concluzionat eu. M-am retras spre bar, unde am dat de Vlad Ţelea, căruia i-am povestit cîteva snoave recente, apoi l-am salutat şi pe Pascu. Venisem doar cu geaca şi tricoul, hotărît să-mi iau un hanorac cu „Goodbye To Gravity“. Pînă să mă dezmeticesc eu, se vînduseră toate. „Asta e răsplata pentru că l-ai agăţat pe prietenul meu în cui cînd erai mai tînăr“, mi-a spus Cristina, iubita lui Alex. Venisem, aşadar, la concert. Nu venisem la petrecerea de Halloween. Din mai multe motive. În primul rînd, Halloweenul e pe 31 octombrie, iar noi eram, după cum am spus mai sus, pe 30. Apoi, aici în club nu era petrecere de Halloween, ci concert de lansare.

Nimeni nu era mascat, nici dovleci n-am observat, scenarii dramatice horror, cu atît mai puţin. Sigur, trupa profitase de impactul comercial al acestei sărbători de import şi scrisese pe fluturaşi că după concert aveam să stăm la distracţie şi „Halloween party“ marca GTG. Adică, cel mai probabil, o seară veselă cu bere. Nu-mi place nicidecum această nouă modă, dar conotaţiile ei întunecate nu erau prezente sub nici o formă în ceea ce se întîmpla în club. Cel puţin unul dintre cei cu care am stat de vorbă nici nu ştia că se apropie Halloweenul. Nici eu nu mă gîndeam la asta. Clubul era destul de plin, deşi la aproximativ un kilometru avea loc alt concert. L-am întîlnit pe Cătălin Scînteie – alt fost coleg de trupă -, venit la concert cu soţia lui, Sanda. Am văzut doi vechi prieteni din gaşca veche din Romană şi doi ziarişti veterani, trecuţi de 50 de ani: Nelu Stratone, care mi-a spus că scrie o istorie a rock-ului românesc, şi Nelu Tilie. M-am îmbrăţişat cu Alex Penescu, avocat în viaţa de zi cu zi, talentat pianist şi „clăpar“ în sfera muzicală. I-am făcut semn cu mîna Monicăi, soţia lui Vlad Ţelea. Şi m-am văzut cu mulţi, mulţi alţii, muzicieni sau nu: Horaţiu de la „Changing Skins“, fost coleg de liceu şi poate cel mai bun prieten al lui Alex Pascu, Mihnea Şeicaru, tot din „German“ şi, un pic mai tîrziu, cu ursul acela de om blond şi bărbos, care parcă zîmbea întruna: Adi Rugină. Şi a început concertul: cîteva artificii mai degrabă de tortul miresei şi eram cu toţii gata să ascultăm „Mantras of War“. Ţin minte că sunetul era destul de bun (vocile care făceau armonia se cam pierdeau), însă volumul era mult prea ridicat. Nici o problemă, mi-am băgat dopurile de protecţie în urechi, mi-am lăsat prietenul cu care venisem ceva mai în spate şi m-am dus spre centrul sălii.

Am stat ce am stat acolo, apoi m-am tras mai în stînga, ca să-l văd pe Vlad Ţelea. M-am oprit cam în dreptul stîlpului din stînga, cel unde stătusem mai devreme la palavre. La cîţiva metri în spatele lui. De multe ori scriu cronici de concerte pentru site-ul la care lucrez, „Maximum Rock“. Şi pentru asta îmi mai iau notiţe. Dar acum nu eram încă hotărît dacă s-o fac sau nu, însă reţineam anumite lucruri pe care aveam de gînd să le discut cu Vlad. De pildă că, atunci cînd dubla vocea principală, nu se prea auzea. Iar la sfîrşitul piesei „Atonement“ („ispăşire“ sau „căinţă“, un titlu despre care, iată, nu s-a spus nimic) mi s-a părut că instrumentele s-au desincronizat pentru o scurtă perioadă, pînă să-şi revină pe final. Şi, în sfîrşit, că îmi place cum reinterpretează GTG „The Evil That Men Do“ a lui Iron Maiden, dar că aici vocea lui Andrei nu se prea „lipeşte“. „Păi nu ştii ce piesă cîntau cînd a izbucnit incendiul?“, am auzit că ar fi spus cineva la cîteva zile după seara de vineri. Eu ştiu. Nu cîntau nici o piesă. Chitariştii şi basistul au coborît de pe scenă, pe baterist nu-l mai vedeam. Tocmai se declanşaseră artificiile – cred că mai tîrziu decît se plănuise, cred că trebuiau să ardă la finalul cîntecului anterior. „La mulţi ani!“, a spus rîzînd unul dintre băieţi. După o scurtă pauză, Andrei Găluţ, rămas singur pe scenă, a spus într-o doară, zîmbind: „A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan“. Am ridicat ochii şi am văzut cum buretele de antifonare de pe stîlpul în dreptul căruia stăteam se aprinsese. Nu părea mare lucru. Cineva a încercat să-l stingă cu o bere, dar era prea sus. Între timp, Andrei a întrebat dacă n-are nimeni un extinctor. Se poate ca atunci să fi avut loc unul dintre momentele cruciale ale vieţii mele. Am văzut că flacăra o ia uşor în jos şi Dumnezeu m-a tras de mînă. Mi-am spus să ies, mi-a fost frică, eram cam aproape. M-am dus spre prima uşă, unde deja se înghesuiau vreo 40-50 de oameni, iar cineva răcnea să nu se creeze panică, să nu se calce lumea în picioare. Pentru o milifracţiune de secundă, mi-a trecut prin gînd să-mi iau geaca de la garderobă, dar am renunţat. Mai cădeau oameni, dar, în general, erau ridicaţi. La un moment dat, am făcut cu toţii un mic culoar, pentru că din sensul opus venea un om cu extinctorul mult aşteptat.

Am privit în urmă şi am văzut că tavanul luase foc. „S-a dus concertul băieţilor“, mi-am spus cu părere de rău, dar după cîteva secunde am văzut cum ardea tot. Tocmai ajungeam afară. Am făcut cîţiva paşi, mi-am întors privirea să văd ce se întîmplă şi atunci a venit acel val de flacără şi fum. Am fugit iar şi, după cîteva clipe, am revenit spre intrare. Aici erau deja zeci de oameni căzuţi unii peste alţii, unii deja arşi. Ţin minte că în învălmăşeală l-am tras pe unul de mîini cu încă cineva. Mi s-a părut că-l tragem prea tare şi am spus: „Stai aşa, că-i rupem mîinile!“. „Nu, e ok, trageţi!“, ne-a încurajat cel cu pricina şi l-am scos din învălmăşeală. Un băiat a ieşit cu cîteva şuviţe încă arzînd şi cineva i le-a stins. Părea întreg. M-am dus să-i sun pe cei apropiaţi, să le spun că dacă vor vedea ceva la televizor, eu sînt viu şi nevătămat. Alex Penescu a ieşit şi el, cu jumătate din păr ars complet, clătinîndu-se ca un om beat şi întrebînd disperat „unde-i sor-mea?“. Sanda Scînteie avea arsuri pe faţă şi mîini, era plînsă, dar nu desfigurată. Îşi căuta soţul, care a ieşit şi el un pic mai tîrziu. Nelu Brînduşan, redactorul-şef de la revista mea, arăta pîrlit, dar bucuros că scăpase. Şi, la un moment dat, cineva a adus pe braţe o fată cu părul complet ars, cu o zdreanţă rămasă din bluză şi în pragul inconştienţei. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea să fie mai grav decît „cîţiva răniţi“, cum îi spusesem mamei la telefon. Dar tot nu înţelegeam amploarea dezastrului.

Îi sunam insistent pe prietenul meu, Grasu’, pe care îl văzusem în faţa mea în primul val de ieşiţi, dar pe care

nu-l mai găseam, pe Alex Pascu şi pe Vlad Ţelea. Suna, suna, dar nici unul nu răspundea. Cînd l-am văzut pe Grasu’ viu şi nevătămat mi s-a luat o piatră de pe inimă. Căzuse în îmbulzeală şi se julise un pic la mînă. Era în tricou, ca şi mine. Între timp, la un moment dat, au început să vină ajutoarele. Întîi doi jandarmi, care au rămas înmărmuriţi, apoi nişte pompieri cu măşti de gaze, care au intrat în club. În cîteva minute am fost evacuaţi din piaţeta ca o curte interioară unde se află clubul, pentru ca medicii şi pompierii să aibă loc. Afară, iubita lui Pascu, Cristina, era disperată. Horaţiu încerca să-şi consoleze prietena, care plîngea în hohote, dar fizic erau şi ei intacţi. Veniseră şi părinţii unora dintre copiii aflaţi la concert, cîţiva vecini şi, aşa mi s-a părut mie cel puţin, primii hoţi de buzunare. Ieşeau tărgi după tărgi şi confuzia între noi era totală. Între timp, sosiseră şi cîţiva dintre cei care fuseseră la celălalt concert, printre ei mulţi fotografi. „Ţelea a ieşit ars rău, Pascu cred că era şi el ars“, îmi spune Horaţiu. „A murit?“, l-am întrebat. „Nu vreau să mă gîndesc!“, mi-a răspuns. La un moment dat, am văzut o targă cu un individ corpolent şi bărbos. „E Pascu!“, am strigat şi am dat fuga după cei care-l cărau, personal de pe ambulanţă şi cîţiva prieteni.

Cum aluneca de pe targă, am sprijinit-o şi eu pe aceasta şi i-am pus mîna pe piept, ca să-mi dau seama dacă respiră. Imposibil de detectat în fuga şi frigul acela. – Trăieşte?, am întrebat. – Trăieşte, a răspuns un prieten. Trebuie să trăiască! Am mers pînă la ambulanţă şi am apucat să mă uit mai de aproape la el. Nu era Pascu. Era – am aflat după vreo oră – Claudiu Petre. Cînd jandarmii ne-au spus să facem loc pentru că se vor aduce trupurile celor arşi pentru a fi identificate, am întrebat pentru prima dată: – Sînt şi morţi? – Vai de mine!, a răspuns jandarmul. Cifrele se îmbulzeau. 17. 18. Mai puţini. Mai mulţi. Apăruse şi Raluca, soţia lui Adi Rugină, cu faţa brăzdată de îngrijorare.

Vlad Buşcă ne-a dat vestea ca un trăznet: la televizor a apărut ştirea că Alex Pascu este unul dintre cei decedaţi. Cineva din grup a anunţat că şi Claudiu Petre a murit, iar fotograful Miluţă Flueraş e ars tare. Telefonul începuse deja să sune şi să tot sune. Unul dintre bunii mei prieteni din liceu mă întreba de mine de Grasu’, de Pascu. Prietenul şi colegul meu de trupă, Matei Tibacu, se interesa dacă poate să ajute. Am stat şi am aşteptat veşti, dar, la un moment dat, am fost biruit de frig – eram doar în tricou, geaca îmi rămăsese înăuntru. Am pornit-o spre casă, iar în taxi m-am uitat la un televizor de bord la ştirile care curgeau deja. Aşa cum au început să curgă şi mesajele. Pînă să urc în apartament, răspunsesem deja la vreo două şi vorbeam la telefon cu doi dintre cei mai buni prieteni, foşti colegi de liceu. Încercam să ne amintim împreună cine mai fusese în club şi dacă îl văzusem afară.

Mi-am pus de un ceai, cu telefonul în mînă, sunînd neîntrerupt. Nu mai ştiu exact cine mi-a spus la telefon că Pascu este în viaţă, internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Însă Horaţiu m-a anunţat că Vlad Ţelea a plecat în eternitate. M-am oprit o clipă, mi-am amintit de faţa lui cea nouă, cu chelie şi barbă scurtă, de glumele pe care le făcuserăm înainte de concert. Prietenul meu Mihnea Şeicaru plecase din club cu vreo zece minute înainte de incendiu, şi aşa scăpase. Acum era la Floreasca cu iubita lui Pascu şi cu încă o prietenă, iar după vreo jumătate de oră am ajuns şi eu acolo, unde unii bolnavi erau deja transferaţi. Un cameraman m-a bruscat fiindcă îi stăteam în drum. Am stat mult de vorbă,  pe holurile spitalului, cu Mihnea şi cu alţii sosiţi la faţa locului. Andrei Irode, omul de pază rocker, pe care oricine a fost la mai mult de două concerte îl ştie, venise din altă parte şi se străduia din răsputeri să ajute. „Mă bucur să văd că eşti bine“, mi-a spus cînd l-am salutat. Cătălin Scînteie apucase să-mi spună la telefon că el şi soţia lui erau cît de cît în regulă, o sunasem şi pe soţia lui Nelu – şi ea plecase, iar Nelu avea arsuri mai uşor tratabile – şi aflasem că doi colegi de la Maximum Rock erau destul de grav răniţi. N-am reuşit să intru la Alex Pascu, am mai stat printre oamenii care vegheau, i-am văzut pe cei care-şi căutau disperaţi rudele şi apropiaţii pe diferitele liste, am făcut o sinteză a celor întîmplate, împreună cu fotografii de concert sosiţi la faţa locului. Am ajuns înapoi acasă pe la 5, copleşit de oboseală şi de frig. M-am băgat în pat. Am reuşit să dorm pînă la 7.30.

Îngrozitor !!! Arşi de vii, dar şi gazaţi cu Zyklon B…explicaţia unui specialist

„Propagarea unui foc «normal», fără combustibil extrem de inflamabil, nu se face cu viteza mai mare de 12 -15 m/minut. Aici, din fotografii şi din declaraţiile martorilor, a fost mai mare de 1,5 m/s. Real a fost în jur de 1,5 – 3 m/s în toate direcţiile. Asta înseamnă cca 5,5 – 10 km/h, adică viteza de deplasare în pas alert a unui adult. Dar s-a ajuns şi la 13,5 m/s. Enorm. Cum ieşirea din Colectiv nu era suficient de încăpătoare pentru toţi adulţii şi minorii prezenţi în sală, focul i-a ajuns din urmă, începînd să percepem cu adevărat proporţiile dezastrului. Buretele izolant fonic era fabricat din poliuretan şi arde cu degajare de monoxid de carbon şi acid cianhidric. De asta au şi murit aşa mulţi şi or să mai moară… din păcate

Pe lîngă monoxidul de carbon avem, deci, şi extrem de otrăvitorul HCN (acidul cianhidric cunoscut omenirii ca agentul morţii Holocaustului – Zyklon B) provenit din arderile poliuretanului fonoabsorbant – şi tabloul este complet. Focul de la Colectiv poate fi comparat, în sens macabru, cu un uriaş cuptor întors invers, ai cărui «cărbuni» emană Zyklon B. Mai mult decît atît, în scurt timp, tavanul din lemn de brad s-a prăbuşit peste capetele oamenilor deja arşi şi intoxicaţi, completînd terifianta dramă trăită de tinerii aceia nimiciţi, într-un fel atît de cumplit, în ceea ce va rămîne, în memoria tuturor bucureştenilor, sub numele de dezastrul Colectivului“. Ca să vezi cinism şi enormitate: Colectiv a devenit acum brand politic…. Deci, Zyklon B, confirmat de doctorul Lascăr. De ce nimeni n-a luat în seamă informaţia lansată imediat după dezastru, de mine, şi n-a căutat din timp un remediu ce ar fi putut salva vieţi? Fiindcă puţin le pasă… Cum nu i-a păsat lui Arafat de cifra morţilor, deoarece ştie că Sistemul care l-a ridicat pe el, la rangul de secretar de Stat, pe viaţă, este intangibil.

Capcana mortală de la Colectiv – CRIMĂ cu premeditare

Comentariile unor pompieri… (cu precizarea că cea mai mare parte a comentariilor nu fac decît să valideze materialul scris, la cald, săptămîna trecută, imediat după tragedia de la Colectiv, intitulat „…ceva pute“, intens viralizat şi considerat a sta la baza unei aşa-zise Teorii a Conspiraţiei, cînd, de fapt, era vorba doar de prezentarea unor cifre şi parametri de ardere, cu accentul pe viteza…  exact ce spun acum pompierii…)

Asistăm la primul asasinat terorist împotriva unor oameni frumoşi şi liberi ! Gazare, ardere rapidă, plimbarea morţilor cu salvările, substanţe toxice necunoscute în plămînii victimelor, zeci de morţi instant şi, în curînd, probabil, în săptămînile ce vor urma, numărul se va duce spre 100. Am participat la sute de incendii cînd eram militar, la făbricuţe, iar colegi de-ai mei la Fabrica Policolor, şi nu s-a pomenit aşa ceva în toată istoria incendiilor din era „modernă“. Atîtea victime efectiv gazate şi arse în halul acesta. Nu ştiu de unde sînt imaginile, nu am fost acolo, dar să se moară în halul ăla şi să fie legate de acest caz atîtea „coincidenţe“, asta mă face să mă gîndesc la un Crematoriu nazist, în 2015. Nu cred că tavanul sau buretele a fost spălat cu soluţii imflamabile clasa 3,4,8 ADR din greşeală, iar fumul s-a dovedit a fi extrem de toxic (clasa 6 ADR), astfel încît nici doctorii nu reuşesc să identifice decît 4 mari substanţe în compoziţia gazului, dintre care şi un acid ce intra la clasa 2.3; 2.1;8 – toxic, inflamabil, coroziv.

Deci, avem un incendiu de la un burete şi nişte substanţe dubioase care nu aveau ce căuta acolo, dar ce, domnule, eram într-o fabrică de produs substanţe industriale periculoase ???!!! Aşadar: 263 gaz toxic imflamabil, 265 gaz toxic inflamabil comburant, 436 substanţa solidă imflamabila ce produce gaz toxic TOC – TOXIC, COMBURANT, COROSIV (a nu se stinge cu apă) A-ASFIXIANT-Clasa 2.2. Clasa 8 substanţe corozive.

ŞI TOT CRED UNII CĂ A FOST DOAR UN ACCIDENT!!!!!! ŞI TOTUL A PORNIT DE LA UN BURETE ŞI NIŞTE LEMN DE BRAD. Ok…

Buretele am văzut că arde cu putere şi degajă un gaz nociv, flacăra se propagă repede şi toată teoria mea conspiraţionistă, poate de prost gust, probabil cade la prima pală de vînt; sînt de-acord, pot fi un idiot, nu-i problemă, se mai înşală lumea, şi va rămîne un alt comentariu tîmpit de pe Facebook. Mulţi martori declară, însă, că tavanul, care are probabil cîteva sute de metri pătraţi s-a aprins tot în timp foarte scurt: 12 secunde – 1 minut! Bineînţeles, am auzit de la o prietenă că s-ar fi spălat înainte tavanul cu toluen, şi apoi s-a pus buretele (trebuie aflat cu ce a fost lipit – sînt, într-adevăr, adezivi foarte toxici şi care la fel propagă flacăra, ce se răspîndeşte destul de repede)

Diluanţii sînt foarte inflamabili, dar se evaporă repede. Dar lucrarea de izolaţie fonică dar nu a fost făcută în ziua aia, îmbibîndu-se zeci de kg în burete, sau iar cine ştie ce adeziv inflamabil, în cantităţi uriaşe. Am văzut filmuleţul de pe Pro tv, în care acest burete se aprinde, flacăra se întreţine uşor după carel se răspîndeşte rapid. Dar cum naiba să se aprindă un club întreg într-un minut? – asta nu pot înţelege. Mai lipseşte ceva, sau lipsesc alte substanţe inflamabile. Substanţele de tip TFC, de exemplu, adică cianura şi arsenicul care ard foarte repede, degajă gaze foarte toxice şi focul se propagă repede. Chiar buretele eliberează cianură la ardere, ok, de-acord, dar cum dracu’, în mai puţin de un minut, cel puţin 100 de oameni erau în flăcări??!! Şi 2 şi 3 minute, e prea rapid pentru sute de metri. Apoi, toate declaraţiile bombă, că erau satanişti, că şi-au meritat soarta, doctorii români şi francezi care au declarat că s-au confruntat cu substanţe necunoscute de ei, ce au otrăvit pacienţii, de alfel foarte mulţi mor de la otrăvuri, nu de la arsuri, dacă observi, toate astea m-au făcut să dezvolt această teorie. Poate e stupidă şi rămîn un bou, dar nu e problemă: ei au zis că noi rockerii sîntem satanişti şi că ne merităm soarta, nu?! Ei, atunci pot specula şi eu pe declaraţiile lor, că sînt criminali! Sau, haide să zic că mă înşel eu, şi să admitem că nu este aşa! Totuşi, buretele a fost „montat“ de o firmă specializată, nu?! Ei chiar au sugerat să se adauge burete ignifug! Deci, asta iar mă face să cred că oamenii de la firma respectivă nu erau idioţi şi nu au dat cu tone de adeziv-lipici-prenadez pe pereţi! De unde rezultă faptul că după montare şi, probabil, în seara concertului cineva a mai „ajutat” buretele să ardă cu o asemenea viteză!

– Am luat foc, zice, parcă, vocalistul, nu? Se duce cineva după stingător, unii oameni preferă să plece pentru siguranţa lor şi, în vălmăşeala aia de la uşă (ardea doar stîlpul cînd au plecat), cineva se strecoară cu stingătorul şi în clipele următoare săracii, tavanul este deja tot în flăcări, oamenii ard ca la crematoriu sau ca într-un depozit plin cu substanţe inflamabile scăpate, de ceva vreme, de sub control. De-aia şi sperietura lor: au fost luaţi prin surprindere, năuciţi, s-au călcat, sărăcuţii, în picioare, pentru că focul s-a aprins instant pe tavan!!! De aici vin concluziile mele, dar auzim de la doctori, asta pînă nu vor începe să mintă, că avem gaze toxice, substanţe toxice inflamabile, gaz comburant, adică întreţine arderea, gaz asfixiant – arde oxigenul din încăpere, coroziv – distruge ţesuturile şi plămînii la inhalare. De exemplu, gazele periculoase din categoria 239 – imflamabil, putînd provoca o reacţie violentă etc… Există posibilitatea transferului unui gaz într-o substanţă solidă şi, la anumite temperaturi, gazul se eliberează şi provoacă instant incendii, atundi cînd 13% din mediul ambiant interior este înlocuit de acest gaz, care provoacă incendiere rapidă! Cianura, care s-a găsit în cantităţi mai mari, am înţeles, face parte din cadrul substanţelor 6.1 (extrem de toxice); la incediu, devine gaz mortal, probabil moartea intervine în secunde, la cantităţi mari.

Păi, e deajuns să faci un tavan să ardă repede şi să plasezi într-o sticluţă de plastic nişte cianură: moartea este instantă pentru cei ce se află în apropiere şi nici nu mai apucă să mai iasă din încăpere. Multe persoane sînt otrăvite cu cianură şi, sincer, nu cred că au cum să scape. Deci, avem: -incendiere rapidă – cianură cît cuprinde -gaze toxice – gaze asfixiante – substante toxice necunoscute de medici – ascunderea numărului de morţi – trimiterea greoaie către alte clinici (intenţionat sau din prostie!) – arătarea cu degetul că acei oameni deosebiţi zicîndu-se că erau satanişti şi le-a dat foc Dumnezeu – Cei care au inhalat fum dar nu au avut arsuri se întorc iar în spitale, fiindcă se simt rău – minciunile şi dezimformarile de la TV etc… Prea multe coincidenţe! Deci, poate mă înşel, pentru că nu am fost acolo şi am tras concluziile după articole. Dar unde dracu’ s-a mai auzit să moară oamenii instant? În războaie, da; arşi de bombe incendiare (napalm) şi de bombe care să conţină gaze toxice. Poate sînt doar un idiot, poate…. Dar asta e părerea mea şi, în viaţa mea, nu prea am fost sigur de multe, dar, aici, ceva pute rău !!. Sînt întrebări care trebuie puse.

De pildă – la incendiul din Brazilia, viteza de propagare orizontală a fost de 4,8 metri per secundă, cu degajarea a 2 (două!) tipuri de noxe aeriene conţinute în fumul degajat, celelalte în particule post arderi (funingine, zgură)… aşa cum e logic să se întîmple din punct de vedere al gradientului – combustie + materie supra timp. Vorbesc strict despre condiţiile ambientale şi de pre-existenţa vădită a acceleratorilor chimici, conjugaţi cu compuşii noxali MULTIPLI. Este importantă diferenţa dintre combustia natural oxigenată şi hiper-combustia „asistată“. Un incediu nu se poate răspîndi atît de repede, că doar nu era un depozit de chimicale. Am făcut armata la pompieri şi am participat la o groază de incendii, însă aşa ceva nu am văzut, nici măcar nu am auzit decît, poate, în povestirile despre al II-lea război mondial.

„Adolescenţi care, în momentul respectiv, după incendiu, au avut arsuri superficiale sau nu au avut nimic, vin acum cu complicaţii pulmonare, pe care noi le tratăm de urgenţă, a declarat vineri, 9 noiembrie, la Ambasada Franţei, managerul Spitalului „Grigore Alexandrescu”, Dan Enescu, potrivit Mediafax. Dacă nişte copii sănătoşi, care au avut poate o arsură de 1%, ceva insignifiant, şi după 5 zile se prezintă la spital cu traheobronşită şi cu tulburări grave de arbore traheobronsic, ce se întîmplă cu cei care au 30-40-70-80% arsuri? Tocmai asta e particularitatea cazului. Noi nu cunoaştem modalitatea de a contracara, ci doar de a susţine ceea ce s-a întîmplat în clipa producerii accidentului. Ştim că este un accident atipic, adică s-a produs în 12 secunde, şi că, practic, cînd au venit pompierii, nu au avut ce să stîngă. S-a transformat acea incintă într-un crematoriu în care acele persoane au fost carbonizate, ca o cameră de gazare, cu o mixtură în care, în permanenţă, mai apar alte substanţe pe care fiecare dintre ele, poate că le-am putea contracara, dar, împreună, nu ştie nimeni ce se poate face cu ele”, a spus prof. dr. Dan Enescu.

El a precizat că distrucţiile care apar sînt deosebit de grave, au efecte la distanţă, şi sînt evolutive. Medicul a adăugat că una dintre fetele care a ajuns la Spitalul Universitar în seara incidentului stătea pe un scaun sub observaţie, nu părea să aibă nimic, dar s-a prăbuşit brusc şi a murit. „Deci despre acest lucru este vorba, adică sînt nişte efecte pe care nu le putem trata, nu le putem cunoaşte. (…) După părerea mea, componenta aceasta chimică este cea mai importantă. Deci, sistemul nostru ar fi putut negocia fără nici un fel de problemă în condiţiile unui traumatism accident colectiv normal, dar acesta are ceva supradaugat, cu care cu greu te poţi lupta. Noi ne confruntăm cu nişte cazuri pe care reuşim să le aducem la o stare aproape bună şi, dintr-o dată, încep să se prăbuşească. Nu este evoluţia nomală a unei boli, ale arsurii, pe care o cunoaştem pînă acum. Ne putem aştepta la orice”, a mai spus Dan Enescu.

COMENTARII DE LA CITITORI