Corupţia, virtutea politicianului român

in Război corupției

În România nu e o ruşine să ai dosar de corupţie, e un motiv de laudă. Asta e moda lansată de politicieni: nu eşti bun dacă nu faci o vizită la „beciul domnesc” sau dacă nu eşti chemat la audieri, la DNA.
Pînă şi sintagma folosită pentru arest – „beciul domnesc” – este expresie nobiliară, ca şi porecla hoţului – „baron”. În România, hoţia şi minciuna au căpătat valenţe de virtute. Iar „virtutea” politicianului român de a avea dosar penal îi poate asigura un nou mandat de ales, din care poate continua să facă ce ştie mai bine: să fure din bugetul public. Electoratul nu sancţionează prin vot furtul din propriul său buzunar, de parcă ar fi bolnav psihic, numai bun de manipulat. Se manifestă ca personajul dostoievskian Smerdeakov: îşi ucide părintele, moralitatea, prin votul dat unor inculpaţi pentru corupţie. Debutul l-a făcut, în 2008, politicianul Virgil Pop, ales de electorat pentru un nou mandat de parlamentar, deşi era în arest. De ce? Pentru că legea, făcută de parlamentari, permite, iar maşinăria de partid îi asigură alegerea. Din primul şi singurul tur.
Şi dacă legea permite, de ce inculpaţii, suspectaţi de corupţie sau de alte infracţiuni, n-ar candida? Olguţa Vasilescu, primăriţa PSD din Craiova reţinută de DNA pentru fapte de corupţie, dar eliberată de instanţele de judecată, şi-a anunţat, pe ton triumfal, candidatura pentru un nou mandat. E sigură că va fi realeasă, iar şanse mari are pentru că e susţinută de maşinăria de partid. Pentru electoratul bolnav, scos din casă cu maşina, dus la vot contra o mică atenţie, e suficient ca edilul suspect să repete pe ton ferm „Mi-am făcut datoria, sînt nevinovată”, să facă una-două spectacole cu mici şi bere şi – gata! – a obţinut voturile.
Nu avem electoratul educat islandez, care şi-a măturat premierul pentru simplul motiv că acesta a avut un off-shore în Panama pe care nu l-a făcut public. A fost zburat pentru o chestiune de moralitate. Electoratul nu a aşteptat să vadă dacă fapta premierului e infracţiune, dacă va fi condamnat; nu a lăsat loc de invocarea prezumţiei de nevinovăţie, paravanul sub care se ascund politicienii români pentru a nu ieşi din arenă şi a renunţa, astfel, la oportunităţile de a fura în continuare. La islandezi a fost suficienţă prezumţia de imoralitate. La noi se fac publice inclusiv furturile de sute de milioane de euro, vilele şi viaţa de lux a aleşilor care au fost doar bugetari, dar electoratul nostru e prea bolnav pentru a putea judeca; nu are exerciţiul moralităţii; nu-şi cunoaşte drepturile şi, în consecinţă, nu şi le apără.
Olguţa Vasilescu nu este singura. Marian Vanghelie, primarul suspendat al Sectorului 5 al Capitalei, şi-a anunţat şi el candidatura, ca şi cel al Sectorului 4 al Capitalei, Popescu Piedone.
Dacă n-ar fi fost în arest, probabil că şi Neculae Onţanu şi-ar fi anunţat candidatura pentru Sectorul 2. Încă nu ştim ce fac Andrei Chiliman, de la Sectorul 1, Radu Mazăre, de la Constanţa, Iulian Bădescu, de la Ploieşti, şi mulţi alţii asemenea lor. Mai au timp. De asemenea, probabil dintre cei 16 preşedinţi de Consilii Judeţene, dintre sutele de consilieri locali şi judeţeni anchetaţi pentru fapte de corupţie mulţi se vor regăsi pe listele electorale. De ce această anomalie? De ce moralitatea nu e un criteriu al majorităţii alegătorilor români?
Răspunsul îl găsim în subfinanţarea învăţămîntului şi în statistici. Statisticile ne spun că, după 1990, cei mai mulţi politicieni au provenit din activul Partidului Comunist Român, dintre foştii turnători ai Miliţiei şi Securităţii şi dintre ofiţerii acestor structuri. Majoritatea -semianalfabeţi, dar şmecheri, vicleni. Şi-au acoperit impostura cu titluri academice obţinute fraudulos.
În jurul acestora s-a dezvoltat aşa-zisa lume a afacerilor, abonată la contracte din bani publici. Căpuşele bugetului public. Politicienii şi căpuşele lor nu aveau nevoie de un învăţămînt corect finanţat pentru că nu ar mai fi avut electorat uşor de manipulat.
Analfabeţii, săracii cu atitudini de slugă sînt uşor de subjugat, de manipulat. Sînt suficiente cîteva posturi de televiziune pentru circ şi scopul este atins. Intelectualii rătăciţi în politică sînt eliminaţi uneori zgomotos sau marginalizaţi. „Minima moralia”, spre exemplu, le-ar fi încurcat planurile, aşa că a fost obligat să zboare… în bibliotecă. Arena politică este ocupată de ei, de cei abonaţi la „beciul domnesc”. Locul le este asigurat de prezenţa la vot a celor lipsiţi de educaţie, scoşi din case de maşinăriile de partid. Pe margine, încercînd să-şi facă loc în arenă, se află cîţiva – puţini! – care s-ar califica pentru funcţii publice. Nu vor răzbi, pentru că cei mai mulţi dintre cei care au discernămînt şi care ştiu să facă diferenţa între şmecheri şi meritocraţi nu merg să voteze; stau acasă, eventual să bombăne împotriva impostorilor. Sau să posteze pe facebook: „Mi-e ruşine cu această clasă politică!”.
La atît se rezumă exerciţiul de moralitate în România.

Ondine Gherguţ

COMENTARII DE LA CITITORI