Coşbuc, om de lume (1)

in Polemici, controverse

Coşbuc – „poetul ţărănimii”- om de lume… Nu-i aşa că tună? De altfel, oricît de drag mi-ar fi paradoxul, n-am de gînd să dovedesc că ilustrul defunct a fost om de lume. Dimpotrivă, rostul acestor rînduri este să arate pînă la ce punct n-a fost. (…)
În iarna lui 1914, Petre Locusteanu, unul dintre cei mai harnici şi mai întreprizi oameni de condei români, înjghebase un turneu artistico-literar prin ţară. Numărul senzaţional al programului era Coşbuc. Idee puţin banală, nu-i aşa? Dar, ca succesul să poată fi atins şi de financiarul cel mai sceptic, programul, variabil, în genere, de la oraş la oraş, îi cuprindea în chip statornic pe Cincinat Pavelescu şi pe Victor Eftimiu. Admiraţi abilitatea de organizator a lui Locusteanu: Coşbuc – Cincinat – Eftimiu! Dar impresarul nostru – excelent cititor şi el – a făcut şi mai bine. În cele mai multe dintre oraşele în care au avut loc şezătorile turneului, se adăuga în program, ca element local de succes, şi un scriitor din urbea respectivă. La Ploieşti: Bassarabescu; la Tulcea: Niculaie Dunăreanu ş.a.m.d. (…)
* * *
Sala Teatrului Papadopol, plină pînă la ultimul loc. Din fundul lojii, urmăream cu atenţie pe oaspeţii bucureşteni care aduceau cuvîntul artei în „oraşul cumplit de negustori“. Îl văd şi acum pe Eftimiu, în vestonul ouvrier, de catifea neagră, butonat pînă la gît, peste care se revărsa o enormă lavalieră albă, niţel cam prea apretată. Trebuie să fi rămas adînc sădit în inimile gălăţencelor comatul cap de leu tînăr, ras fresco şi bine pudrat, al lui Eftimiu. Îl văd şi pe mult simpaticul Cincinat, cu chelia lui, într-adevăr superbă, atît de ireproşabil în smoching şi escarpeni, şi înclinînd aşa de degajat capul, la sfîrşitul fiecărei poezii sau epigrame, în semn că s-a isprăvit şi că publicul poate să aplaude.
Ivirea la rampă a lui Coşbuc a dezlănţuit realmente ceea ce în limbajul reporterilor se cheamă o „furtună de aplauze delirante”. Palid, emoţionat pînă la pierderea graiului, mai înalt, parcă, şi mai subţire ca oricînd, marele poet a stat lungi minute în faţa unui public ale cărui aplauze, „ce nu mai vroiau să sfîrşească”, păreau o neîntreruptă şi formidabilă salvă de mitraliere.
După ce entuziasmul sincer şi emoţionat al gălăţenilor s-a potolit, autorul Baladelor a început să vorbească. Eram, într-adevăr, numai urechi şi numai ochi. Cu o voce slabă, care de la primele accente s-a vădit neobişnuită cu retorica, cu şovăieli şi reticenţe, poetul ţărănimii cerea scuze publicului că nu-l va delecta cu vreo operă nouă, pentru că… pentru că…
Gălăţenii au aşteptat mult pînă să afle pentru ce.
Coşbuc, rege al cuvîntului scris, dar novice ca vorbitor, îşi preparase, se vede, cu grijă o frază de introducere, ştiind că nu se poate încrede în darul de a improviza. Dar, pentru ca să poată lansa acea frază, Coşbuc avea nevoie, ca poantă – după cum am înţeles mai tîrziu – de ochelarii lui. Din nefericire, nu-i avea la îndemînă. Şi atunci, suspendînd continuarea frazei, a început o goană disperată după ochelari. Autorul Firelor de tort îi căuta mereu prin toate buzunarele fracului, îi căuta cu înfrigurare şi prin buzunarele inexistente ale sacoului pe care uitase că nu-l poartă în acel moment. (…).
Şi i-a căutat în buzunarele vestei, în buzunarele pantalonilor, şi în fiecare de mai multe ori. Şi nu i-a găsit. Şi, se-nţelege, cu cît nu-i găsea, cu atît devenea mai nervos, şi cu cît devenea mai nervos, cu atît nu-i găsea. Şi se înţelege că, la urmă, tot i-a găsit – într-un buzunar în care îi mai căutase de nenumărate ori…
În sfîrşit:
– … pentru că… pentru că poetul, cînd ajunge să citească cu… (gest indicînd ochelarii) e greu să mai scrie opere noi…
Va să zică, asta era. Pentru atîta lucru…
Şi marele poet, în planul întîi al scenei, se aşeză la masa mică, cu lampă electrică, de la piciorul căreia o sîrmă izolată se lăsa pe duşumea şi se lungea sinuoasă şi abundentă spre culise.

(va urma)
B. NEMŢEANU (iunie, 1918)

COMENTARII DE LA CITITORI