Cratoscogenia

in Polemici, controverse

DEMOCRAŢÍE s.f. Formă de organizare şi conducere politică a societăţii în care puterea supremă este exercitată de popor. (Gen. -iei, var. democraţiune s.f. / < fr. démocratie, it. democrazia, cf. gr. demokratia < demos – popor, kratos – putere).

CRATOSCOGENIE – Forma actuală de organizare politică a societăţii, nerecunoscută oficial, în care puterea supremă este exercitată de familiile conducătoare, prin intermediul organismelor financiare oficiale şi al politicienilor. (Krátos – putere/ oikogéneia – familie).

* * *

Spaţiul public este străbătut din cînd în cînd de ştiri mai mult sau mai puţin credibile privind trecutul, prezentul şi viitorul lumii noastre, fie că sîntem români sau doar cetăţeni vremelnici ai acestui pămînt. Vin spre noi informaţii puţin credibile, dar pline de adevăr privind evoluţia socială a acestei planete, de guverne conduse din umbră de familii puternice, de cei aflaţi deasupra tuturor, îmbrăcaţi cu şorţuleţe colorate sau doar în mantii pline de mister. În funcţie de sursă, diferă doar numărul acestora, fie că sînt 5, fie că sînt doar 4, ele sînt cam mereu aceleaşi, aşa că nu le vom enumera. Mulţi însă se îndoiesc de un astfel de scenariu, nu pot crede, privind de la mintea lor puţină sau poate prea multă, că miliarde de oameni pot fi conduse de o mînă de oameni. Pare imposibil şi, raportat la un minim bun-simţ, chiar este.

Dar lucrurile nu stau aşa. Nu doar că este foarte posibil ca teoria conspiraţiei, aşa cum presa o notează ori de cîte ori este cazul, să fie exact aşa cum ne este prezentată de sursele neconvenţionale de informaţii, dar realitatea de zi cu zi, de aici, din România, dar şi din aproape întreaga lume, tinde să valideze şi să acorde veridicitate acestei teorii. De fapt, democraţia a devenit cea mai confortabilă formă de dictatură, culmea minciunii şi a iluziei că tu, ca popor, ai voie să decizi în ceea ce priveşte propria ta soartă. Cei de sus de tot, cei care au acces la toate resursele acestei lumi, fie ele materiale, dar în special spirituale, au ajuns la un nivel atît de fin de manipulare, încît este imposibil pentru mulţi dintre noi să o sesizeze.

Pentru cei care încă au rezerve şi cred că există democraţie autentică şi că părerea lor contează, îi sfătuiesc să facă un simplu exerciţiu de imaginaţie, şi anume să îşi pună în gînd că au extrem de mulţi bani, că sînt foarte, foarte, foarte bogaţi. Ce ar face?

Să presupunem că sîntem în anii 1700, puţin înainte de Revoluţia Franceză. Să presupunem că faci parte din aristocraţia engleză şi observi cum o familie prietenă de peste canal este dusă la eşafod. Ce faci atunci, tu, om foarte bogat şi influent? Te gîndeşti că nu ai vrea să păţeşti la fel. Nici tu şi nici urmaşii tăi. Observi şi notezi că ce ai văzut acolo nu e cazul să se întîmple şi cu familia ta. Îţi iei măsuri ca mulţimea care a devastat Bastilia să nu atenteze şi la viitorul familiei tale, al bogăţiei şi puterii tale. Atunci, tu, om deştept, mergi şi vorbeşti şi cu alte familii care sînt la fel ca tine, bogate şi nedoritoare să-şi piardă statutul. Traversezi oceanul, mai treci o mare, călătoreşti în est şi vest, îi strîngi pe toţi la aceeaşi masă. Şi atunci, la început de Secol XIX, undeva într-un castel, la o masă rotundă, poate nu chiar ca aceea a regelui Arthur, tu şi celelalte familii decideţi că e timpul să faceţi ceva astfel încît niciodată cineva de rangul tău să mai păţească ceva, aşa cum Revoluţia Franceză a reuşit. Acolo, în acel loc, în acel timp, s-a pus la punct şi s-a decis traseul societăţii pentru următorii zeci, poate chiar sute de ani. Acolo, la întîlnirea aceea de taină, au decis că, pentru a supravieţui, este nevoie de control, este nevoie de a cultiva frica, este nevoie de sărăcie, şi, cu timpul, de iluzia libertăţii.

Ce a urmat, cu războaie şi revoluţii, cu milioane de oameni morţi şi monumente impresionante care să ne amintească în fiecare zi că moartea pîndeşte la fiecare pas, au fost doar punctele trasate de acei cavaleri, iar dispariţia altor familii de la începutul Secolului XX a reprezentat doar reglarea de conturi între familii sau lecţii dure de loialitate faţă de cei care nu erau convinşi să urmeze acest drum.

Acum, cînd tehnologia a îngenuncheat spiritul, iar puterea de a controla este extrem de la îndemînă, cei cinci, sau şase, sau patru sau cîţi mai sînt, vor să extindă acest control şi în locuri mai puţin accesibile, fără însă să coopteze noi membri în lumea lor de nemuritori, ca dovadă că încă lumea nu este condusă de un singur om, un guvern unic sau poate un cancelar cu puteri extinse. Istoria le-a arătat celor 5, sau cîţi sînt, că o mulţime scăpată de sub control poate răsturna poziţia lor de conducători şi, prin urmare, nu vor lăsa sub nici o formă să le scape din mînă această lume, fie ea civilizată sau în devenire. Şi din acest motiv, resursele lor nelimitate, gestionate de diverşi directori sau politicieni de care se pot debarasa oricînd, au drept obiectiv, pe lîngă creşterea averii lor şi supravieţuirea veşnică a sîngelui lor albastru, cultivarea iluziei că lumea trăieşte liber, într-un matrix în care se simt liberi cu adevărat doar cei ale căror simţuri s-au tocit atît de mult încît doar cele primare mai reuşesc să răzbată. Sînt multe poveşti şi multe cărţi care întăresc cele spuse de mine acum. Dar cea mai mare dovadă că adevărul este acesta îl reprezintă realitatea în care trăim. Această permanentă ameninţare, stare de teamă, de frică, cultivată cu atenţie şi responsabilitate de către cei care ne sînt livraţi la TV, Radio, pe Internet etc., de factorii de opinie impuşi, de politicienii pe care noi îi votăm, de guvernanţii pe care tot noi, teoretic, îi punem acolo. Democraţia este cel mai bun mod de a aduce libertatea unui popor, dar poate doar cea ateniană, de acum mai mult de două milenii, dar şi cea elveţiană, ca să vorbim de prezent.

Ce cunoaştem noi în România, în Europa şi dincolo de ocean nu mai este democraţie, este doar iluzia pe care vechile familii, şi unele mai noi, o proiectează la nivelul societăţii. Democraţia a murit de mult şi a lăsat locul Cratoscogeniei.

Tano

 

Radiografia unui partid

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI