Cred

in Lecturi la lumina ceaiului

M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întîi. Hiperbolizarea aceasta a eului, rămăşiţă anacronică de la romanticii care, ei şi atunci, puteau să se creadă aievea buricul pămîntului, mi se pare puţin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăieşte într-o lume atît de relativă din toate punctele de vedere, că numai identificîndu-se cu multe relativităţi izbuteşte a pătrunde şi a înfăţişa absolutul care, cel puţin în artă, rămîne năzuinţa supremă. Cu atît mai greu îmi vine să vorbesc acuma chiar despre crezul „meu” artistic. Mai întîi trebuie să mărturisesc cu destulă ruşine că nici nu am avut încă vreme să-mi confecţionez un asemenea articol, pentru simplul motiv că niciodată, apucîndu-mă să scriu, nu mi-a trecut prin minte să observ sau să respect anumite cerinţe programatice. Dar fiindcă sînt întrebat, îndrăznesc a spune că scrisul nu mi se pare deloc o jucărie agreabilă şi nici, mai cu seamă, o jonglerie cu fraze.
Pentru mine, arta – zic „artă” şi mă gîndesc mereu numai la literatură – înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, tocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creînd oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interzisă în artă, ci pulsaţia vieţii. Cînd ai reuşit să închizi în cuvinte cîteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decît toate frazele din lume. Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulţumi, poate, nici pe superesteţii ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganţele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are nevoie. Literatura trăieşte prin ea, şi pentru ea însăşi. Durabilitatea ei atîrnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă pe care o cuprinde. Creaţia nici în literatură nu face salturi. E o verigă între trecut şi viitor, îşi împlîntă adînc rădăcinile în pămînt, ca să se poată urca mai sus, spre cer. Se uită cu evlavie pioasă înapoi, spre a putea privi mai sigur înainte. Nu-şi închipuie nici o secundă că înaintea ei n-a existat nimic şi după ea se va prăbuşi tot. Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea faţă de sine, din care izvorăşte sinceritatea faţă de artă. Dacă nu te dăruieşti întreg artei în clipa creaţiei, nu vei zămisli decît monştri fără viaţă. A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decît sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi avînd şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii, din toate vremurile. Unic, însă, e numai sufletul. Viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti – realism. Temelia creaţiei rămîne, negreşit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decît să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel puţin în opera de creaţie, se fac mai întotdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă. De altfel, cred că e mult mai uşor a scrie „frumos”, decît a exprima exact. Poate nu e o simplă întîmplare că toţi creatorii mari de viaţă s-au mulţumit să scrie bine şi au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau contemporanii. Precum iarăşi nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă. Expresia exactă îţi cere mai multă zbuciumare: „Cuvîntul ce exprimă adevărul”. Numai prin ea poţi urmări de-aproape sinuozităţile cuvîntului care explică viaţa.
Psihologia şi obiectivitatea merg alături şi presupun aceeaşi retragere a eului scriitoricesc în colţul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfăşurării creaţiei. Modestia nu e şi dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine. Fără amestecul meu direct, opera va putea creşte şi trăi mai independent. Copilul zdravăn n-are nevoie în viaţă de hainele tatălui. Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică. Arta, ca uşoară jucărie, ar fi tot atît de incomprehensibilă ca şi viaţa socotită fără rost. Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să-l facă om. Contemplarea vieţii pe care o oferă creaţia poate fi, uneori, mîngîietoare ca o rugăciune…
În loc de „crez artistic”, iată cîteva gînduri, poate nu prea închegate şi nici prea noi, care îmi sînt dragi şi după care aş fi bucuros să-mi călăuzesc scrisul cel puţin în viitor.

LIVIU REBREANU
(,,Ideea europeană” – 1926)

COMENTARII DE LA CITITORI