Credinţă şi Raţiune (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 Să urmărim, împreună cu Löwith si Ratzinger, etapele istorice ale cunoaşterii: orientarea magică, metafizică şi, cea din zilele noastre, orientarea ştiinţifică, modelul fiind cel – să-i zicem – matematic, din ştiinţele naturale. Fiecare dintre ele are de-a face cu o credinţă care îi stă, oarecum, în cale. Azi, oamenii au renunţat să caute sensul ascuns al existenţei. În ochii contemporanilor, această înclinaţie a spiritului pare aproape o pierdere de vreme, fără şansa unui rezultat care să merite efortul. De aceea, mai bine să ne concentrăm asupra a ceea ce avem, concret, în mînă şi, în acest mod, ne putem face viaţa cît mai agreabilă. Aşa am început, pe nesimţite, să pierdem din vedere examinarea realităţii, a adevărului, şi să acceptăm status quo-ul pozitivist, fără perspectiva sensului vieţii. Cum s-a ajuns aici?

1) Verum est ens – existenţa e adevărul. Pentru omul din Antichitate şi din Era Medievală, existenţa era adevărată pentru că era a Divinităţii. Gîndul şi fapta, din perspectiva Creatorului Suprem, sînt unitare. Ceea ce face omul este o activitate meşteşugărească, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, perisabilă, şi nu are nimic de-a face cu adevărata cunoaştere. Conform teoriei lui Descartes, istoria nu e ştiinţă. Universităţile medievale nu se preocupau de cercetarea ştiinţifică.

2) Verum quia factum – adevărata cunoaştere pentru noi este numai ceea ce facem singuri. După Descartes, filozoful Giambattista Vico (1688-1744) schimbă paradigma scolasticii, Verum est ens, în Verum quia factum. Aşa cum consideră Löwith şi Ratzinger, acesta e momentul în care apare gîndirea modernă şi se termină vechea metafizică. Ei demonstrează mai departe cum Divinitatea s-a transformat, pe nesimţite, în Progresul la care ne închinăm, mai mult sau mai puţin, noi, astăzi. Vico îl urmează formal pe Aristotel, potrivit căruia adevărata cunoaştere este aceea a cunoaşterii originii, a esenţei fenomenului, dar el merge mai departe şi afirmă că putem afla numai adevărul pe care l-am produs noi înşine. Astfel, vechea egalitate dintre Adevăr şi Existenţă este înlocuită cu egalitatea dintre Adevăr şi Realitate, aceea pe care a produs-o omul.

Preocuparea primordială a spiritului uman nu mai este, aşadar, existenţa ca atare, ci realităţile produse de om. Cosmosul nu este produsul omului şi, în ultimă instanţă, el este de nepătruns, de aceea omul modern

începe să se preocupe de opera sa proprie, palpabilă. Dacă, în trecut, sensul existenţei era forma supremă a gîndirii, dintr-o dată, aceasta devine nesemnificativă. Astfel, ceea ce era desconsiderat, adică matematica şi, pe lîngă ea, istoria, reprezintă adevăratele ştiinţe. Mai mult decît atît, dar istoria înghite şi transformă aproape tot împrejurul ei. Filozofia devine, prin Comte şi Hegel, o chestiune a istoriei, şi teologia, la fel. Nu numai economia este văzută de Marx din punct de vedere istoric; din aceeaşi perspectivă sînt văzute şi ştiinţele naturale. La Darwin avem de-a face cu istoria vieţii. Într-un cuvînt, numai ceea ce face omul era cognoscibil. El însuşi devine, în final, un factum.

3) Verum quia faciedum – adevărul este de realizat. Tranziţia de la Verum cum factum la Verum quia faciedum este bine definită de Marx: ,,Filozofii doar au interpretat lumea, acum e important să o schimbăm“. Adevărul nu mai constă în existenţa ca atare, nici în

faptele oamenilor din trecut, ci în schimbarea lumii. Şi triumful Istoriei asupra speculaţiilor păleşte în faţa noii acţiuni, a viitorului luminos la care trebuie să se raporteze, acum, adevărul. La început, creştinismul şi raţionalismul, iluminismul – făceau casă bună împreună, şi, la ascensiunea istoricismului, creştinii au ţinut oarecum pasul, însă curentul care vede adevărul în schimbarea lumii a dus la războiul rece. Ortodocşii s-au baricadat în mesianicul Lagăr comunist, iar occidentalii erau încercaţi, şi ei, de cîntecul de sirenă al adevărului din viitorul mai bun, cu ajutorul teologiei eliberării, de aceeaşi sorginte. Criza generată de implozia Lagărului ortodoxo-comunist şi a iluziei viitorului de aur al omului nou, în Est, precum şi de eşecul teologiei eliberării, în Vest, continuă, pentru că refacerea armoniei pierdute dintre credinţă şi raţiune şi, pe această bază, refacerea unităţii creştine – se lasă aşteptate. Atîta vreme cît adevărul este de realizat în viitor, ca pînă acum – desigur, în forme noi, dar cu aceeaşi măduvă -, criza se va perpetua, şi ea, în forme la fel de diverse.

Problematica Credinţă şi Religie este vastă, totuşi, cîteva repere se pot desprinde din lucrările pe care le-am folosit în prezentarea de mai sus: Mircea Eliade – ,,Geschichte der religiösen Ideen“, Freiburg (1978-1991); Karl Löwith – ,,Weltgeschichtliche und Heilgeschehen. Die teologischen Voraussetzungen der Geschichtsphilosophie“, Stuttgart (2004); Jopseph Ratzinger – ,,Einführung in das Christentum“, München (1968) şi ,,Glaube, Wahrheit, Toleranz“, Freiburg (2003); nu în ultimul rînd, enciclica ,,Fides et Ratio“ (1998), în care Papa Ioan Paul II vede, în relaţia dintre Credinţă şi Raţiune, cele două aripi, care permit spiritului uman să se înalţe şi să privească adevărul.

Sfîrşit

Prof. dr. Viorel Roman,

Consilier academic la Universitatea din Bremen

COMENTARII DE LA CITITORI