Credinţa şi tradiţiile la români

in Lecturi la lumina ceaiului

Izvoarele istorice atestă că Poporul Român se numără printre puţinele naţiuni care s-au plămădit odată cu apariţia şi dezvoltarea creştinismului, o religie nouă şi mai dreaptă. Noi, românii trăitori în zona Arcului Carpatin, de la Deceneu, Burebista şi Decebal încoace, nu am permis niciodată (poate, doar vremelnic) să fim dominaţi. Dăinuim, din negurile Istoriei, ca un popor drept, viteaz şi îngăduitor cu vecinii. Noi nu am venit din altă parte a Pămîntului; aici, între Carpaţi şi Dunăre, ne-am format ca popor şi am evoluat în bună înţelegere cu neamurile din jurul nostru.

Tradiţiile şi obiceiurile, la început păgîne şi, apoi, creştine, au evoluat, ca şi la vecinii noştri, în pas cu vremea, ele ilustrînd calităţile noastre de popor harnic, care îmbină, în mod armonios, munca de zi cu zi cu sărbătoarea, prilej de bucurie, de împărtăşire a tot ceea ce este frumos şi bun în viaţa oamenilor.

Evoluînd ca popor, odată cu însuşirea creştinismului, ca religie de bază, recunoscută în mod unitar, am dezvoltat tradiţiile şi obiceiurile străbune, conjugate, în deplină armonie, cu manifestările religioase. Este de ajuns să ne oprim la sărbătorile de iarnă, din ultimele secole, să vedem cum este primit şi celebrat Crăciunul la noi, pentru a ne da seama ce popor evlavios sîntem şi cum ştim să ne bucurăm de acest frumos eveniment.

La români, Crăciunul este sărbătorit, în mod unitar, la o dată fixă (25 decembrie), strîns legată de naşterea Fiului lui Dumnezeu. Cînd spun unitar, am în vedere obiceiurile şi tradiţiile populare ce însoţesc această mare sărbătoare solemnă, dar care au, fiecare, specificul lor zonal: în Moldova, întîlnim colindatul cu capra şi jocul ursului, ceea ce poate fi explicat prin faptul că arealul moldav era dominat de păduri seculare, bogat populate cu vieţuitoare de tot felul; în Muntenia, figurează, între elementele legate de această sărbătoare, plugul cu boi şi bradul, prin care oamenii cinstesc munca la cîmp; în zona Transilvaniei, obiceiurile şi tradiţiile sînt mai diversificate, rod al imaginaţiei oamenilor locului şi, nu în ultimul rînd, al influenţei altor etnii, care s-au perindat în zonă, în vremea Imperiului Hasburgic. Cu toate acestea, trebuie să menţionăm că acolo, în cătunele şi în satele din inima ţării, populaţia locală nu a renunţat la datinile străvechi, şi le practică, şi azi, cu sfinţenie. Dovadă că, şi în prezent, obiceiurile din Banat, din Oaş şi din Ţara Moţilor (Munţii Apuseni) ne fac cinste.

În Vlaşca şi Teleorman, perioada Crăciunului a fost, întotdeauna, prilej de sărbătoare şi de bucurie, fiind însoţită de tradiţia cunoscută sub numele de Ignat, urmată de pomana porcului şi pregătirile pentru întîmpinarea Noului An. Aceste sărbători se petrec în mijlocul familiei, cu mese îmbelşugate, cu urări de sănătate şi fericire. Ele constituie, totodată, un prilej de bilanţ al întregului an, în care se aruncă peste bord toate necazurile şi tot ceea ce nu a fost bun, astfel încît oamenii să înceapă Noul An cu forţe noi, menite să aşeze ţara pe un făgaş drept, în pace şi prosperitate, aşa cum îşi doreşte preşedintele nostru: Corneliu Vadim Tudor.

ANTON VOICU

COMENTARII DE LA CITITORI