CRUCIADA COPIILOR

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Vai de biet român, săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul…“

MIHAI EMINESCU („Doina“)

 

Românii, cehii, slovacii, polonezii, bulgarii, ungurii, albanezii, ruşii au pornit, din blocstarturi, practic, la acelaşi pocnet de pistol: anul 1989. Un an crucial, aşa cum au mai fost doar 3 ani, în epoca modernă: 1848, 1918 şi 1941 (cînd, la 22 iunie, un român adevărat, viitorul Mareşal Antonescu, a ars putregaiul laşităţii şi venalităţii interbelice, zicînd: „Soldaţi, vă ordon: Treceţi Prutul!“ – printre acei soldaţi fiind şi iubitul meu tată). Astăzi, după 25 de ani, se poate constata, cu ochiul liber: unde sînt ceilalţi şi unde sîntem noi, românii. Toţi, absolut toţi ne-au luat-o înainte. Pînă şi fraţii noştri ancestrali, albanezii, ne-au depăşit – şi ca seriozitate a actului de guvernare, şi ca nivel de trai. Nu mai vorbesc de polonezi, sau de unguri, ori de ceilalţi. Termenii de comparaţie sînt oamenii, nu statisticile.

De pildă, ar fi fost posibil, în Polonia catolică, sau în Cehia Oraşului de Aur, Praga (capitală imperială), ori în Ungaria trufiei grofilor – un miliardar ca ţiganul analfabet Gruia Stoica, fost potcovar? L-am studiat, cu atenţie, pe acest primitiv, cu prilejul unui interviu televizat: spilcuit, preţios, cu o eşarfă fină la gît, cu ochelari eleganţi, îşi alegea, atent, cuvintele. Doar e mason şi nu trebuie să-şi facă de rîs „Fraţii de Ordin“. Din păcate, îl trăda fruntea: mică, îngustă, teşită, de individ rudimentar, care n-a citit nimic la viaţa lui.

Ştiam, pe filiera Serviciilor Secrete, că i s-au identificat cel puţin două conturi ascunse, în off-shore-uri din Cipru: unul de 300 de milioane de euro, iar altul de 600 de milioane de euro.

În total, 900 de milioane de euro, sau 1 miliard de dolari. Mai are şi altele, păzite cu străşnicie. Din ce a făcut trogloditul ăsta o avere atît de mare? Din fier vechi. Din jaf. Din şmecherii. Din complicităţi cu clasa politică şi cu oamenii legii. E clar că el a fost băgat la înaintare de nişte ticăloşi care nu vor să se păteze, să se compromită, să-şi strice reputaţia, dar l-au găsit pe el şi l-au trimis la furat. Şi puradelul s-a descurcat. Pînă într-o zi, cînd a călcat pe bec, fiind arestat. Dar nu pentru multă vreme, întrucît stăpînii lui din umbră nu-şi permit să taie „găina cu ouă de aur“. Ca acest Gruia Stoica mai sînt cîteva sute, poate cîteva mii de infractori băgaţi în faţă. Îmi vine în minte un nume: Gh. Florea, poreclit de mine Fulgerică Bragadel. Altul: Fathi Taher. Şi încă unul: Gh. Falcă. Cei mai muţi sînt ţigani, sau arabi. Urmaşi ai celebrului Lumînăraru, din opera lui Camil Petrescu.

Ei, bine, revin şi arăt: ar fi posibilă existenţa, în Polonia lui Chopin, a Mariei Curie şi a Papei Ioan Paul al II-lea a unui miliardar analfabet şi respingător ca numitul Gruia Stoica? I-ar da cineva, pe mînă (haripă), economia ţării, ca s-o toace mărunt şi s-o vîndă la fier vechi? A încercat banditul şi în Croaţia – dar aici se vede diferenţa: în timp ce în România a intrat ca-n brînză, croaţii l-au dat afară din ţară. De ce alţii au şira spinării? De ce nu pun botul? De ce nu-i tolerează pe borfaşi? În fine, de ce aplică Legea? Ce au alte popoare şi n-avem noi? Eu cred că fiecare dintre cititorii mei a trăit această scenă într-un fel sau altul: un hoţ e prins, pe stradă, cu mîna în buzunarul cuiva, sau într-un mijloc de transport în comun, e imobilizat, ba chiar bumbăcit puţin, fiindcă încearcă să scape – dar imediat sar nişte imbecili cu gura: „Lasă-l, dom’le, ce-ai cu el? De ce dai? N-a furat de bine ce-i este, ci de nevoie, de foame“ etc. Asta e păguboasa toleranţă românească.

Pe umerii ei s-au căţărat cele mai nenorocite racile sociale. Aici, în această raportare la mizeria morală se află rădăcina tuturor relelor care ne bîntuie, de sute de ani. „Scursura Byzanţului, domnule Vadim! Scursura Byzanţului!“ – îmi spunea, la telefon, la începutul anilor ’80, academicianul Al. Rosetti. Facem totul în exces: toleranţă şi intoleranţă, în egală măsură. După pasivitatea scandaloasă din anii ’80, cînd flamura „dizidenţei“ noastre a fost purtată de… Motanul Arpagic, a urmat intoleranţa din anii ’90, cînd au intrat la închisoare, pe nedrept, profesori universitari, generali, diplomaţi. Nu ştim ce e dreapta măsură. Nici echilibrul. Nici calea de mijloc. Uitaţi-vă cum se trăieşte, acum, după 25 de ani de la acel Big-Bang, în celelalte ţări foste socialiste şi comparaţi cu ceea ce e la noi. Nicăieri, în aceşti 25 de ani, nu s-a înregistrat atîta slugărnicie faţă de străini.

Aşa cum eram, în anii ’50, faţă de ruşi – aşa sîntem acum faţă de americani. Nici o mişcare în front. Nici o crîcnire. Nici măcar ridicarea a două degete, pentru vreo întrebare nevinovată. Musca-n pod. Înţelegînd cu ce „material uman“ penibil au de-a face, americanii au început să-şi facă mendrele, să cheme la ordine, la Ambasadă, să impună, ei, cine să fie ministru, prim-ministru, preşedinte. Ei, care nu-s capabili să-şi trimită un ambasador aici, de aproape 3 ani, au pretenţia să dicteze cine va fi preşedintele României! Ce nebunie! Dar, o vorbă veche spune că nu e vinovat cine cere, ci acela care dă. Noi, românii, sîntem singurii vinovaţi. Noi stăm capră. Noi avem suflet de slugă. De-aia se obrăznicesc străinii, a căror tăcere e cumpărată, cu bani mulţi. Un an electoral care începe prost va sfîrşi şi mai prost. Aşa cum au fost furate, fără pic de ruşine, alegerile pentru Parlamentul European, vor fi furate şi alegerile pentru Preşedinţia României.

Care-i problema? Cine să apere acest popor? Dar vrea, el, oare, să fie apărat? Nu vrea. Stă la televizor, mormăie ce mormăie, apoi trage la aghioase şi visează la pomeni cu cîrnaţi şi bere. Aşa era generaţia de la 1821? Dar generaţia de la 1848, sau cea de la 1859, ori cea de la 1877? Am retrogradat, ca ţară, în grupa a IV-a valorică, şi nu numai la fotbal. Ne merităm soarta. Au fost 25 de ani pierduţi pentru România. O ţară care are ca preşedinte un personaj ca Traian Băsescu şi ca premier un personaj ca Victor Ponta, care nu ştiu să facă nimic altceva decît să se pîndească, pentru a-şi da lovitura de graţie, e vrednică de milă. De milă am spus? De dispreţ. Am spus-o şi mă văd nevoit să repet: e ceva rău cu noi, ca popor. Involuăm. Degenerăm. Ca la noi, la nimeni. Noi, nu alţii, am făcut ţara praf. Am scos-o pe tarabă. Am închinat-o tuturor liftelor spurcate.

Din fericire, începe să se ridice o generaţie naţionalistă care înţelege totul şi e cu capsa pusă. Mîine, aceşti copii ne vor da în cap. Şi bine vor face! Binecuvîntată fie acea Cruciadă a Copiilor!

Corneliu Vadim Tudor

22 iunie 2014

COMENTARII DE LA CITITORI