Cu nostalgie despre București și oamenii lor dispăruți

in Lecturi la lumina ceaiului

Încă mai există, prin centrul și pe la periferia Bucureștilor, străzi foarte vechi și liniștite, adunate parcă într-o țesătură multicoloră și bogată ca de covor oriental. Străzi care și-au întipărit, în trotuarele, gardurile și copacii lor, amintirile unui vechi oraș. Unele doar pietruite, altele asfaltate demult și năpădite de buruieni. Mai sînt străzi cu case foarte bătrîne, făcute spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea și scăpate, ca prin minune, de cruzimea timpului. Altele, în stil neoromânesc, amestecat cu elemente arhitectonice moderniste, alternează cu blochausurile din perioada interbelică. Dar parfumul acelor clădiri s-a pierdut iremediabil în bătălia cu blocurile uniforme și cenușii din perioada comunistă, cunoscutele ,,cutii de chibrituri” care, totuși, aveau o calitate de necontestat – rezistă la marile cutremure, cum s-a văzut în 1977 și mai tîrziu. Ceea ce n-am putea spune despre blocurile și vilele din ultimii 20-25 de ani, ridicate de așa-zișii ,,dezvoltatori imobiliari” pe care, mînă-n mînă cu mafia din primării, nu i-a interesat decît profitul, nu și respectarea legislației din construcții, Planul Urbanistic Zonal, precum și protecția mediului înconjurător. Urmarea a fost că bucureștenii au rămas fără soarele și aerul atît de binefăcătoare. De la ,,casele de raport” de altădată, la casele fușerite ale șmecherilor de azi.

Dar să lăsăm divagațiile și să ne întoarcem la casele care se făceau și se mai fac, pe ici-pe colo, reprezentînd mîndria orașului. Case căptușite în interior cu biblioteci somptuoase, tablouri de familie și mobilier clasic din lemn sculptat. Centrul acestor case și punctul de concentrare a tuturor energiilor era un birou mare, adesea cu un policandru majestuos atîrnînd din tavan, birou înțesat de manuscrise, fotografii și tot felul de cărți alături de un Glob pămîntesc și o mașină de scris ,,Remington”, aduse, acum un secol, de la Viena sau de la Paris. Va fi greu pentru generațiile viitoare să viziteze acele locuri și casele lor, căci ele vor fi dispărut între timp. Oborul, Lipscanii, Filantropia, Văcăreștii – Bucureștii dispăruți… Sau dacă unele s-au mai salvat, au dispărut locatarii. De aceea, cu dragoste părintească, le sărim în ajutor, răsfoind una dintre numeroasele cărți consacrate Bucureștilor de altădată. Este vorba de trilogia apărută între anii 2005 și 2006 la la Editura ,,Vremea”: ,,Povestiri ale Domnilor din București”, ,,Povestiri ale Doamnelor din București” și ,,Povestiri ale Doamnelor și Domnilor din București” și semnată de Victoria Dragu Dimitriu. Autoarea este bine cunoscută, căci a funcționat 40 de ani ca realizator la Redacția Culturală a Radiodifuziunii Române. Ultima parte a trilogiei este un fel de Compendiu, căci cuprinde doamnele și domnii care n-au mai încăput în primele două părți, la fel de importantă ca acelea. Victoria Dragu Dimitriu, care s-a mai distins în poezie și în proză, și-a propus să evoce vremurile de altădată provocînd la un dialog, întins pe mai multe decenii și aproape 1.500 de pagini de amintiri și de fotografii aferente, pe mai multe doamne și domni cu vîrste înaintate, distinși intelectuali, coborîtori din vechea boierime muntenească sau chiar din domnitori, care au cunoscut vremurile de aur ale Capitalei.

Să enumerăm cîteva personalități, astăzi cele mai mai multe dispărute, împreună cu locuințele lor. Cum ar fi profesoarele Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Florica Dimitriescu-Niculescu, colege la Școala Normală de Fete și vecine în Cartierul Gării de Est, sau Irina Eliade, locuitoare pe Str. Elefterie și vecină cu Biserica Sf. Elefterie Vechi. Să o adăugăm și pe doctorița Alice Magheru, care locuia pe Str. Justiției 35, colț cu Bd. Regina Maria, și care, la data interviului, avea 89 de ani, dar și o memorie prodigioasă. Sau pe poetele Maria Banuș, locuitoare pe malul drept al Dîmboviței, Sanda Negroponte, din Str. Constantin Sandu Aldea, și pe Elisabeta Isanos, din Popa Nan 49, fiica mai cunoscutei poete Magda Isanos. Sau pe pictorița Milița Petrașcu și Gabriela Defour Voiculescu, din Str. Doctor Staicovici, fiica poetului. Sau pe Cristina Zarifopol Ilias, din Str. Pallady 23, care în anul 2000 a scos la iveală cîteva zeci de scrisori schimbate de Veronica Micle și Mihai Eminescu, provocînd o vie emoție generală.

Să nu-i omitem nici pe intervievații domni ai scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. Și să începem cu frații Mircea și Dan Naste, actorul, locuind pe o stradă liniștită de sub Dealul Arsenalului. Pe scriitorul și pictorul Constantin Ottescu, din Str. Spătarului 1, pe Dimitrie Callimachi, scoborîtor din cunoscuta familie domnească fanariotă și deținător al mai multor case în București. Pe avocatul și publicistul Dinu Roco, din Str. Berthelot 8. Pe arhitectul Mihai Papae, din Str. Popa Nan 19, de lîngă Palatul Funcționarilor Publici, pe criticul Alexandru Paleologu, din Str. Armenească, pe istoricul Florin Constantiniu. Case care poartă semnătura unor arhitecți celebri în epocă, precum Grigore Damian, Marcel Iancu, Ion Dinulescu, Liviu Ciulley, tatăl regizorului, Grigore Cerchez și alții.

Un loc aparte între vechile case din București îl ocupă casa așezată la intersecția de străzi: Radu Calomfirescu, Stelea Spătaru și Bd. Hristo Botev (fostă Domniței, iar acum nu mai știu cum se numește). Și lîngă Biserica Sfîntul Mina. Este casa cu trei fațade mari și geamuri bombate, aduse de la Viena, și construită de negustorul Petre Dancovici, și în care a locuit savantul doctor Nicolae Paulescu. Unul dintre nepoții doctorului, inginerul Dan Angelescu, a stat de vorbă cu Victoria Dragu Dimitriu și a informat-o că respectiva casă, ridicată pe la 1861, a trecut prin grele încercări – o inundație venită de la apele subterane, cutremurile din 1940, 1977 și următoarele, plus o explozie de gaze în 1990. Cu toate acestea, primarii din București n-au făcut nimic să o consolideze. Casa Paulescu, o casă care, prin unicitatea ei, ar trebui declarată casă de patrimoniu și trecută în grija municipalității. Cum a ajuns doctorul Nicolae Paulescu în casa negustorului Dancovici? De fapt tatăl său a devenit ginerele acestuia, prin căsătoria cu una dintre fetele negustorului care avea magazinul ,,Leul de aur” din Lipscani. Doctorul Paulescu a venit în această casă în anul 1911 și și-a legat numele de descoperirea insulinei.

Din discuția doamnei Dimitriu cu inginerul Angelescu au reieșit multe amănunte interesante. Cum se știe, marele savant și-a desăvîrșit studiile la Paris, de unde s-a întors cu 5 doctorate. A fost ofertat să lucreze la Universitatea din Friburg (Elveția) și la Paris, ca director la ,,Notre-Dame du Perpétuel Secours”, unde celebrul medic Étienne Lancereaux, membru al Academiei de Medicină, a vrut să-l lase director. Dar Paulescu nu și nu, că el e român și trebuie să se întoarcă în țara sa. La început, țara n-a avut nici o obiecție și l-a numit profesor la catedra de fiziologie, înființată special pentru el. Dar, mai tîrziu, țărișoara i-a tras o copită de nu s-a văzut. El a scris mult și nu numai pe teme medicale.

După moartea sa din 1931, urmașii la catedră i-au furat manuscrisele dimpreună cu scheletul cîinelui pe care, săracul, îl folosise la experimentele pentru obținerea insulinei (inițial, o numise ,,Pancreină”). La altele, le-a dat chiar foc. Spre deosebire de noi, canadienii care au furat invenția de la Paulescu au păstrat tot: și manuscrise, și scheletele animăluțelor folosite de cei doi savanți pentru experiențe.

Paulescu și-a brevetat invenția, în România (1922), nu în Franța – unde ar fi fost păzită strașnic -, cu 8 luni înaintea canadienilor. În Franța, el a publicat doar rezultatul cercetărilor, în ,,Archives Internationales”, cea mai cunoscută revistă de fiziologie din lume. Opt luni după ce insulina a fost înregistrată în România, 2 tineri – Best, student în ultimul an de medicină, și Banting, medic-militar – s-au dus la profesorul McLeod, de la Facultatea de medicină din Toronto și l-au rugat să le pună la dispoziție, pe timpul vacanței de vară, laboratorul, în vederea efectuării unor cercetări. Acolo, au găsit lucrarea originală a doctorului Paulescu din revista franceză, pe care au furat-o și i-au prezentat-o profesorului ca fiind a lor. Profesorul, un monument de moralitate, s-a trecut și el pe lucrare, coautor. A urmat depunerea candidaturii insulinei la Premiul Nobel. Imediat, hop și contestația medicului român. Dar, peste cîteva luni, Fundația Nobel a făcut ce a făcut și a oferit Premiul Nobel acelui profesor și unuia dintre cei doi hoți, nu și adevăratului autor, doctorul român Nicolae Paulescu, și poate colaboratorului său, chimistul Colin Munro, cel care a purificat extractul de insulină și l-a injectat la om. Foarte repede, între cei patru a intervenit o ură crîncenă și au ajuns să se bată între ei. Ros de remușcări, profesorul canadian a propus împărțirea banilor. Dar Fundația Nobel n-a făcut corecția necesară și, astfel, cei doi impostori și-au cîștigat o celebritate nemeritată. S-a întîmplat această nedreptate poate și pentru că profesorul Paulescu era o fire timidă și nu a știut sau poate n-a putut să iasă la luptă și să-și caute dreptatea. Mai degrabă – și aceasta o adăugăm noi, P.S. – la mijloc a fost altceva. Nicolae Paulescu a scris mult, și medicină, și istorie, și sociologie. Urmarea acestor scrieri a fost incidentul cu Premiul Nobel și întîmplarea din anul 2011, cînd s-au împlinit 80 de ani de la moartea sa, și un grup de inițiativă a luat hotărîrea să se amplaseze un bust de-al lui în București. Dar, cineva de peste Ocean a dat un răcnet cumplit, și inițiativa a căzut. Poate în 2031, cînd se va împlini centenarul, marele savant ar putea să aibă mai mult noroc.

O altă clădire cu care Bucureștii de altădată s-au mîndrit foarte a fost Palatul Funcționarilor Publici. Acolo a funcționat, o vreme, ca director, scriitorul Alexandru Vlahuță. Ba chiar a și locuit, după cum permiteau legile. Și, ca o gazdă bună, el îi tot primea în vizită pe Caragiale, Delavrancea, Maiorescu și alți scriitori ai vremii. Palatul Funcționarilor Publici, proiectat de arhitectul Nicolae Mihăescu, era un edificiu impunător. Avea frontonul pictat de Ștefan Luchian și era amplasat în Piața Victoriei, pe segmentul dintre Calea Victoriei și Str. Buzești. Clădirea Palatului, înființat în 1859, a făcut faima părții de nord a Capitalei. Pînă cînd în 1937, vizavi, a fost dat în folosință Palatul Victoriei, după proiectele arhitectului Duiliu Marcu, inspirat, se pare, de moda mussoliniană a timpului. De atunci și pînă astăzi, Palatul Victoriei a fost sediul Guvernului României.

Revenind la Palatul Funcționarilor Publici, să mai amintim că, în zilele senine, de la ultimul etaj se vedeau Munții Carpați, așa cum, după informațiile lui Calistrat Hogaș, de pe vîrful Toaca din Ceahlău se vedea Dunărea la vărsarea în Marea Neagră. Apartamentul lui Vlahuță era înțesat cu tablouri, tapiserii și mobilă sculptată. O vreme, a apărut și o măsuță simplă de brad, abia rindeluită, pe care oaspeții directorului erau rugați să aștearnă cîteva vorbe de duh, însoțite de semnătura autografă. Din păcate, măsuța s-a pierdut demult, dimpreună cu pata de cerneală vărsată de Caragiale, care zice-se că aprecia literatura ca fiind o meserie murdară. Această instituție, după cum își amintește arhitectul Mihai Papae în convorbirea sa cu doamna Victoria, avea și o publicație de prestigiu – ,,Revista funcționarilor”, de mare circulație în Capitală, care apărea pe hîrtie albă, elegantă și cu coperțile de carton glasat. Acolo publicau scriitorii cei mai de prestigiu.

Palatul a fost dărîmat din cauza stricăciunilor provocate de bombardamentele germane de după 23 august 1944, cînd, de fapt, au vizat Palatul Victoriei. În realitate, stricăciunile nu erau așa de mari, și palatul putea fi reparat. Dar nu s-a vrut. Așa cum nu s-a vrut nici salvarea Teatrului Național, atins tot în acele bombardamente, sau a Bisericii Enei, după cutremurul din 1977.

PAUL SUDITU

Păreri și opinii